De ce ne smintim uneori?

Eram la o masă cu câţiva prieteni acum câteva luni şi vorbeam. Din cinci câţi eram acolo, patru  eram absolvenţi ai facultăţii de teologie iar al cincelea absolvent de studii economice. Noi patru începuserăm să discutăm despre cele ale Bisericii, ca oameni care participăm în mod activ la viaţa ei. La un moment dat a venit vorba şi de anumiţi slujitori ai Biserici care au făcut anumite greşeli şi unii despre care s-au difuzat ştiri prin mass-media.

Discuţia era liberă, dezinvoltă, fără a ne ascunde in spatele unui limbaj rigid, mai ales că toţi proveaneam din acelaşi sistem şi cunoaşteam destul de bine cum stau lucrurile în Biserică. La un moment dat Ionuţ (băiatul care terminase ASE-ul) pleacă câteva minute la baie. În acest răstimp eu am sugerat că ar fi bine să fim mai discreţi în ceea ce discutăm pentru că e foarte posibil să-l smintim pe Ionuţ, mai ales că el nu are treabă cu Biserica şi în felul asta îl îndepărtăm şi mai mult.

Ca răspuns, unul din cei de la masă, îmi spune: „Se ruşinează Hristos oare să spunem adevărul?. Nu facem nimic rău, spunem doar lucrurilor pe nume, aşa cum s-au întâmplat” Răspunsul lui a fost dat după ce cu puţine minute înainte el povestise ce i se întâmplase la un moment dat întâlnindu-se cu un slujitor al Bisericii.

Pe moment n-am zis nimic, convins şi de faptul că el urmează şi un doctorat, dar în sufletul meu ştiam că ceva nu este în regulă. M-am tot gândit de atunci la acest lucru şi astăzi am înţeles lucrurile puţin mai bine.

Primul meu reper pentru ce este “sminteala” a fost discursul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani unde el răspunde celor care-l întreabă dacă atunci când sunt invitaţi la o masă, e bine să mănânce cărnuri jertfite idolilor. Pavel explică frumos că idolii nu există, ci există un singur Dumnezeu  în toată lumea şi închinarea acelor bucăţi de carne unor falşi dumnezei nu înseamnă nimic şi pot fi mâncate fără nicio problemă.  Dar totuşi sunt unii oameni care nu au această conştiinţă, nu realizează acest lucru: că există un singur Dumnezeu şi toţi idolii sunt falşi. Dacă un astfel de om te vede pe tine că mănânci carne jertfită idolilor se gândeşte că tu te şi închini acestora şi n-ai credinţă în Dumnezeul cel adevărat.

Astfel deşi tu în conştiinţa ta ştii că faci un lucru bun totuşi poţi sminti (depărta de credinţa în Dumnezeu), poţi da un exemplu greşit altor oameni care sunt mai slabi, mai puţin înţelepţi, şi care vor interpreta greşit gestul tău:

„Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.”(1 Co. 8, 10-13)

Revenind la discuţia de la masă, noi deşi mărturiseam nişte întâmplări adevărate, trăite personal, totuşi l-am fi putut îndepărta pe Ionuţ de Dumnezeu pentru că el n-ar fi avut conştiinţa şi înţelepciunea să judece drept aceste întâmplări ci ar fi zis repede în sinea lui: „Dacă şi preoţii fac astfel de păcate, şi nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu, apoi atunci înseamnă că Biserica e doar o simplă instituţie care oricare alta, şi nu-mi poate da sfaturi cum să mă comport. Cum să-mi spună mie un preot că e păcat cutare lucru când el greşeşte mai grav ca mine.”

Ionuţ n-ar fi avut conştiinţa să înţeleagă că oamenii sunt liberi, că diavolul îi ispiteşte pe toţi, că şi slujitorii Bisericii au păcate şi doar Hristos este modelul nostru, că pe lângă un mic procent de preoţi care dau un exemplu greşit sunt mulţi preoţi credincioşi şi cu viaţă curată înaintea lui Dumnezeu.

Dacă un medic uită un foarfec în burta unui pacient nu înseamnă că medicina nu e bună şi oamenii nu mai au nevoie de intervenţii chirurgicale, ci înseamnă doar că acel medic a greşit, înseamnă că nu are experienţă sau are o pregătire profesională slabă. La fel dacă unii preoţi ai Bisericii păcătuiesc nu înseamnă că oamenii nu mai au nevoie de ajutor sufletesc, de vindecare trupească, de sfaturi, de harul lui Dumnezeu, de Sfintele Taine, de Hristos Cel răstignit şi înviat, de Maica Domnului şi de milioanele de oameni dinaintea noastră care au ajuns în ceata sfinţilor prin viaţa lor curată.

Da! oamenii reprezintă instituţiile din care fac parte, dar instituţia nu se identifică cu un singur individ ci cu o întreagă comunitate. Biserica Ortodoxă nu este reprezentată de preotul de la ţara care nu ştiu ce păcat a făcut, ci de toţi creştinii din întreaga lume, de diaconii, preoţii, episcopii şi monahii care slujesc în biserici şi mănăstiri. Biserica îi cuprinde şi pe cei care au trecut la Domnul şi acum sunt în rai şi pe cei care sunt încă în viaţă.

Un alt motiv pentru a nu ne sminti ar fi faptul că Dumnezeu a dăruit tuturor gândire (inteligenţă) prin care putem discerne ce este bine şi ce este rău. Păcatele altora n-ar trebuie să se transforme în motive de îndreptăţire pentru păcatele noastre zicând: „toată lumea face aşa, deci n-are cum să fie păcat”. La judecata universală înaintea lui Dumnezeu nu vom putea aduce ca argument în sprijinul faptelor noastre rele zicând: „m-a smintit cutare…” sau “dacă cutare a greşit care e aşa de credincios apoi eu mai slab fiind, normal că am făcut aceeşi greşeală”.  

Ca o concluzie până în acest punct ar fi că ne smintitm pentru că suntem slabi în credinţă, pentru că nu ştim destule despre Dumnezeul nostru şi despre lucrările lui minunate în lume, şi nu avem idee de marile taine ale creaţiei. Nu cunoaştem destul de bine dogmele Ortodoxiei, Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi şi întreaga Tradiţie a Bisericii noastre Drept-Măritoare, şi de aceea ne smintim, pentru că nu avem destule argumente să ne explicăm ce se întâmplă în jurul nostru.

Ne smintim pentru că aveam multe patimi şi e mai comod să te dai după lume şi obiceiurile ei urâte decât după Biserică şi Dumnezeu prin asceză, rugăciune şi fapte bune. Ne smintim uneori pentru că ne este mai comod să ne smintim decât să luptăm să aflăm adevărul, decât să cerem sfaturi, decât să citim şi să aflăm de fapt cum stau lucrurile. Te sminteşti când nu cunoşti iubirea şi iertarea lui Dumnezeu, şi de asemenea când nu ştii de frica şi judecata Lui de care nimeni nu va scăpa.

Vedem uneori cum unii creştinii ai Bisericii fac păcate mari, strigătoare la cer şi ne spunem în sinea noastră: „De ce permite Dumnezeu ca astfel de oameni să greşească aşa de mult şi să-i smintească pe ceilalţi?”

Vedem păcatul acelui creştin dar nu vedem extraordinara lucrare a lui Dumnezeu care scoate din acel rău un bine şi mai mare, şi totul pe ascuns, fără ca lumea să perceapă de multe ori ce s-a întâmplat.

Pe unii îi sminteşte altă problemă: „Dacă Dumnezeu există de ce atâta rău în lume?” dar astfel de oameni nu s-au întrebat niciodată: „Cum de exista atâtea lucruri frumoase în lumea în care trăim? De unde atâta frumseţe în creaţie? De unde atâta inteligenţă şi sentimente în animale? De unde atâta iubire şi creativitate în om? De unde năzuinţa lui de a fi mai presus decât universul în care trăieşte?”

Vedem cât rău este în lume pentru că mass-media promovează în special senzaţionalul ca excepţie a stării de normalitate, ca excepţie de la bine. Senzaţionalul înseamnă rău sau supra-natural. Cum nu prea  mai avem ochi pentru supranatural în lumea tehnologizată în care trăim, senzaţionalul înseamnă prezentarea răului în toate formele lui în faptele noastre.

Astfel noi ştim multe lucruri rele care se întâmplă în lumea aceasta dar ştim oare şi de lucrurile bune? Dacă am şti nu ne-am mai smiti aşa uşor, am fi mai încurajaţi în a face binele. Dar asta depinde doar de felul nostru de a-ne raporta la lumea în care trăim, de ochii noştrii. Suntem răi în suflet, vedeam lumea rea, suntem buni atunci vom vedea lumea ca fiind bună.

Nu vă minţiţi singuri, Dumnezeu vede totul, conduce lumea şi îngăduie omul cu faptele sale, dar toate astea cu multă înţelepciune, şi cine are ochi de văzut le va vedea, cine nu, nu! Astfel de oameni se vor sminti

Mai există şi un altfel de sminteală, sminteală în credinţă. Hristos Domnul le spunea ucenicilor lui că Trupul lui este adevărată mâncare şi adevărată băutură, iar ei au zis:

„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? Iar Iisus, ştiind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: Vă sminteşte aceasta? (Ioan 6, 60-61)

Nu puteau înţelege pentru că judecau lucrurile doar material, trupeşte, pentru că ei erau trupeşti. Hristos Domnul le răspunde:

„Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă.”

Doar cu ajutorul Duhul Sfânt, putem percepe şi înţelege în mod real credinţa adevărată în Dumnezeu.

Subiectul este mult mai larg dar voi încheia cu cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine. ” (Matei 1, 16)

Adică fericit este acela care va crede că eu sunt Iisus, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Doar crezând în dumnezeierea şi omenitatea lui Hristos vom putea înţelege tot ceea ce ne înconjoară. El este cheia care deschide mintea spre a înţelege Biserica şi lucrarea ei de mântuire. El este Cuvântul care luminează sufletele noastre şi ne trezeşte conştiinţa.

De ce ne smintim uneori? Pentru că suntem slabi în credinţă şi plini de patimi.

Oricânt de murdari am fi de noroiul păcatelor, Dumnezeu ne poate albi pe toţi într-o clipită, doar cu Cuvântul. „Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă vei albi” zice psalmistul David.

Curăţiţi-vă mintea de rău făcând binele! Veniţi în Biserică unde apa limpede a Duhului curăţeşte orice murdărie şi dă strălucire sufletului.

Un articol foarte bun despre sminteală găsiţi pe Creştin Ortodox: Sminteala.

(Claudiu)