De ce nu avem performanţe duhovniceşti ?

Nu cred ca e cineva dintre noi, cei care suntem în Biserică, să nu fi citit măcar câte ceva din Sfânta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor, din Pateric. Cu toţii am rămas impresionaţi de viaţa mucenicilor, de felul cum rezistau chinurilor, de puterea şi credinţa cu care se rugau lui Dumnezeu,  de minunile lor. Cu toţii am fost fascinaţi de viaţa pustinicilor, de nevoinţele lor, de sfaturile şi de faptele lor.

Şi eu, acum câţiva ani când L-am cunoscut pe Dumnezeu, aş fi vrut să trăiesc ca pe vremea Sfântului Antonie cel Mare, să stau singur într-o peşteră şi să mă rog ore în şir, să stau cu urşii şi lupii. Aş fi vrut să-mi apară Dumnezeu sau Maica Domnului în vis şi să vorbească cu mine, sau măcar îngerii, sau cel puţin să am un semn de la El. Îmi doream şi eu să postesc aspru, fără să mănânc nimic, să fac sute de mătănii, să citesc ore în şir din Sfânta Scriptură, să ştiu psaltirea pe de rost, să săvârşesc sfânta liturghie în pădure cu păsărelele.

Aş fi vrut şi eu să ajung monah, să mă duc la Muntele Athos, mi-ar fi plăcut să mă leped de toate cele lumeşti şi să fiu cât mai aproape de Dumnezeu. Aş fi vrut şi eu să dobândesc rugăciunea neîncetată, şi inima mea să se roage chiar şi când dorm lui Dumnezeu. Aş fi vrut să zic şi eu oriunde aş fi şi orice aş face, şi-n orice secundă: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul”

Aş fi vrut şi eu să fiu ca unul dintre sfinţi.

Am încercat să fac tot ce-mi doream dar nu am reuşit prea multe. Nu am renunţat, am insistat, dar totuşi nu ajungeam nici pe departe la măsura sfinţilor. Au trecut mai mulţi ani de atunci în care mi-a arătat Dumnezeu că lucrurile nu sunt chiar aşa cum le vedeam eu. Eu căutam performanţa de dragul performanţei, sfinţenia de dragul sfinţeniei.

Eu vroiam să fiu sfânt şi să am puterea de a face faptele lor dar eram plin de păcate.

Ziceam mereu rugăciunea lui Iisus, sau cel puţin încercam s-o zic mereu, mă rugam seara, dimineaţa, mergem la slujbe, posteam, citeam cărţi duhovniceşti, mă feream de locurile care-mi distrăgeau atenţia de la Dumnezeu, dar totuşi parcă nu înaintam prea mult. De ce? Ce aş fi putut face mai mult decât atât? Într-adevăr dorinţa mea era bună, vroiam să fiu şi eu ca sfinţii, dar eu nu înţelegeam ce este sfinţenia.

Sfinţenia nu este o performanţă duhovnicească ! Sfânt nu este acela care reuşeşte să fie mai disciplinat sufleteşte şi să îndeplinească o pravilă de rugăciune cât mai mare. Nu, nici pe departe. Cel care este sfânt nu ştie asta, dar simte harul lui Dumnezeu în el şi prin acest Har, prin Duhul Sfânt, are putere să se roage, să facă mătănii, să contemple creaţia, etc. Dar cui îi oferă Dumnezeu acest har?

Dumnezeu nu ne va oferi niciodată performanţe duhovniceşti atât timp cât nu-i iubim pe oamenii de lângă noi. N-o să avem niciodată rugăciune curată şi pace în suflet aşa cum o aveau sfinţii atât timp cât noi avem atâtea păcate în suflet.

Luptă duhovnicească de a scăpa de patimile din noi (despre care citim în cărţile duhovniceşti) nu este o luptă pentru a ajunge să fii perfect, pentru a te disciplina ci este o luptă împotriva răului din mine care-l afectează şi pe aproapele meu. Eu lupt să scap de mândrie, de lăcomia pântecelui, de nerăbdare, de vorbe urâte, şi de multe altele, pentru că prin ele eu îmi rănesc familia, prietenii, cunoscuţii şi pe toţi cu care interacţionez direct sau indirect.

Să nu aşteptaţi performanţe duhovniceşti la rugăciune atât timp cât încă nu faceţi nimic pentru a vă schimba. Dumnezeu nu ne va da har cât timp noi suntem egoişti şi nu facem nimic pentru a ne deschide faţă de aproapele nostru. Sfinţii din pustie primeau har nu pentru că au părăsit lumea şi datorita nevoinţelor trupeşti ci pentru că ei se rugau pentru lume. Ei au părăsit lumea, dar în pustie erau mai aproape de lume decât înainte. Hristos Domnul le dăruia har pentru că lor li se rupea inima când vedeau cât rău este în lume, şi din acest motiv cereau prin rugăciune îndurare şi ajutor. Rugăciunea era fapta lor de iubire faţă de oameni.

Nu vă izolaţi de familie şi de prieteni doar pentru a atinge sfinţenia, ci dimpotrivă încercaţi să fiţi sfinţi trăind printre ei. A fi sfânt înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta şi din tot cugetul tău iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Ne întrebăm adesea de ce nu ne mai rugăm ca înainte, de ce nu ne mai bucurăm de slujbe aşa cum o făceam mai de mult, de ce nu mai avem aşa de mult dor de a citi cuvintele dumnezeieşti, de ce? Pentru că nu facem nimic ca să ne schimbăm.

Când o să păcătuim mai puţin, când o să arătăm mai multa iubire faţă de oameni, când o să renunţăm la noi mai mult, atunci fără întârziere vom simţi harul lui Dumnezeu în suflet.

Când îl iubim pe cel de lângă noi îl iubim pe Hristos, iar dacă-L iubim pe Hristos şi El îşi arată marea Sa iubire faţă de noi dăruindu-ne har şi bucurie.

Deci sfinţenia sau harul lui Dumnezeu din oameni nu este „ceva”, nu este o stare, ci este un sentiment al unei relaţii de iubire.

Cine cauta performanţele duhovniceşti doar de dragul acestora e ca şi cum ar căuta iubirea fără să-şi găsească partenerul.

De ce nu avem performanţe duhovniceşti? Pentrucă nu-i iubim pe oameni.

(Claudiu)