De ce nu îngenunchem duminica

Pentru creştinii ortodocşi, îngenuncherea este una din cele mai des întâlnite forme de expresie a pocăinţei. Îngenunchem când ne pare rău pentru păcatele noastre şi le mărturisim în Taina Spovedaniei, când Biserica ne îndeamnă în acest sens (mai ales în perioada Postului Mare), dar şi când ne rugăm. Altfel spus, statul în genunchi reprezintă imaginea omului căzut, a omului păcătos îngenuncheat de povara păcatelor. Statul în picioare este imaginea omului înviat, ridicat de Hristos din iad şi din moarte la statutul de „fiu al împărăţiei”.

Încă din primele veacuri creştine, s-a stabilit ca duminica să fie ziua liturgică a Învierii pentru că în această zi Hristos a înviat din morţi (cf. Mc 16: 2: „Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”), iar Învierea Lui este evenimentul care defineşte însăşi credinţa noastră şi care ne deschide calea către Împărăţia lui Dumnezeu. Prin Înviere moartea şi păcatul sunt biruite, iar omul este făcut „părtaş al dumnezeieştii firi”, fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Ps. 81: 6; In. 10: 34 „Eu am zis: „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”). Iar condiţia de fiu presupune nădejde, credinţă, dragoste. Nădejdea că Dumnezeu ne poate ridica din orice păcat (patimă) oricât de greu ar fi el (ea); credinţa că ni se oferă El însuşi ca dar pentru a putea învinge tot păcatul şi toată patima şi dragostea pe care ar trebui să I-o purtăm ca Singurului Mântuitor care ne poate izbăvi din păcat şi din moarte.

Duminica este numită şi ziua întâi pentru că în această zi Hristos, prin moartea şi învierea Sa, a rezidit omul întreg şi toată creaţia, iar poziţia de om nou, rezidit este cea verticală (în picioare). Dacă omul este mântuit în Hristos atunci nu are niciun motiv temeinic să stea în genunchi sau/şi cu faţa la pământ în această zi, pentru că nu vrednicia proprie este motivul pentru care stăm drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci dragostea pe care El o are pentru oameni.

Duminica mai poartă şi numele de ziua a opta întrucât, prin jertfa Sa, Hristos nu a făcut doar un gest de răscumpărare din păcat, ci ne-a făcut părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Liturghie începe astfel: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh”. Cu alte cuvinte, suntem invitaţi ca în fiecare Liturghie, cu atât mai mult în cea de duminică, să experiem însăşi Împărăţia lui Dumnezeu, iar poziţia noastră ca fii ai Împărăţiei este, iarăşi, cea de „drept”, vertical, în picioare.

Trebuie să menţionăm că există momente liturgice în care suntem atenţionaţi să stăm în picioare prin însuşi îndemnul preotului/diaconului: „Înţelepciune! Drepţi!”. Acest îndemn se referă la poziţia noastră. Ea nu trebuie să fie în genunchi, şezând sau cu faţa la pământ, ci în picioare, drepţi.

Nerespectarea duminicii ca zi a Învierii are drept consecinţă nerespectarea poziţiei „în picioare” şi astfel de neorânduieli au fost aspru criticate încă din Biserica primară. Enumerăm mai jos câteva din canoanele care interzic cu vehemenţă îngenuncherea în zi de duminică.

Sfântul Petru al Alexandriei (sec. al IV-lea) ne spune în canonul 15: iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici genunchii.

Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325) precizează în canonul 20: deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) duminica şi în zilele Cincizeciniii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), sfântului sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare.

Sfântul Vasile cel Mare (sec. al IV-lea) ne îndeamnă în canonul 91: Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci şi fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. […]Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi, după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca, prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea.

Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic (691-692) întăreşte cele amintite mai sus: Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) învierea Iui Hristos. Drept aceea ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului.

Aşa cum reiese şi din canoanele citate, duminica ar trebui să fie o zi a bucuriei. Însă, sub influenţa individualismului contemporan, omul pare să fi uitat de nădejdea Învierii şi de bucuria ce izvorăşte din ea. Prezent la Sfânta Liturghie, el nu este preocupat de relaţia noastră cu Dumnezeu, ci de relaţia lui cu El, deşi se prezintă înaintea lui Dumnezeu, prin Liturghie, în sânul unei comunităţi; deşi primeşte Taina Sfântului Botez tocmai pentru a fi primit în mijlocul unei comunităţi creştin-ortodoxe. Pentru omul contemporan, Sfânta Liturghie nu este altceva decât un spaţiu potrivit pentru a exersa personal pocăinţa, rugăciunea, contemplaţia; nimic mai mult decât un act trăit între oscilaţiile duhovniceşti proprii. Şi poziţia lui liturgică este tocmai expresia acestor oscilaţii¹. Unii stăm în picioare, alţii în genunchi, unii cu capul la pământ, alţii şezând în străni uitând că, de fapt, toţi suntem mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos (I Cor. 12: 27), iar scopul nostru este acela de a fi „toţi una în Hristos” (Gal. 3: 28; cf. In. 17: 20-21), fie că vorbim doar de poziţia noastră în biserică.

În concluzie, scopul acestor rânduri nu este altul decât acela de a actualiza ceea ce Biserica a păstrat ca firesc încă din primele veacuri creştine. Fără îndoială, cu toţii ne dorim ca şi în biserica noastră se existe o oarecare rânduială şi pentru a o crea ar trebui să ţinem seama, în primul rând, de canoanele păstrate în Tradiţia Bisericii (enumerate mai sus); în al doilea rând, de dragostea pe care ar trebui să o avem faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; în al treilea rând, de dorinţa noastră, ca membrii ai aceleaşi comunităţi parohiale, de a deveni „una în Hristos” şi, nu în ultimul rând, de evenimentul Învierii pentru că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15: 14).

Poziţia de „drepţi” (în picioare) este poziţia de bază liturgică pentru că în Hristos am fost răscumpăraţi primind înapoi adevărata statură umană; în El am fost ridicaţi din moartea păcatului şi scoşi de sub stăpânirea părţii păcătoase şi animalice a naturii noastre. De aceea Biserica interzice orice altă poziţie în Ziua Domnului (duminica) când ne aducem aminte de Învierea lui Hristos şi contemplăm slava noii creaţii. Evanghelia este ascultată întotdeauna în picioare. Pr. Alexander Schmemann, Liturghie şi Viaţă.