De ce nu m-am născut oare în familia lui Barack Obama?

Ieri am avut o discuţie cu un prieten, care la un moment dat îmi spune: „Oare de ce m-am nascut în familia în care m-am născut, şi nu într-o familie de prinţi britanici sau în familia lui Obama?”.

Am mai auzit şi pe alţii punând problema în acest fel, defapt chiar şi eu, când nu făceam parte din viaţa Bisericii, mă gândeam la acest lucru. Uitându-mă la prietenii sau la colegii mei, sau la televizor, îmi imaginam cum ar fi fost dacă m-aş fi născut şi eu într-o familie de oameni bogaţi, cu case mari şi frumoase şi toate avuţiile la dispoziţie.

Concepţia este greşită şi din punct de vedere logic dar şi din punct de vedere teologic. Defapt este o deviere gravă de la modul în care Biserica Ortodoxă vede viaţa, aşa cum ne-a fost ea dăruită de Dumnezeu.

Cred că şi eu, şi prietenul meu, dar şi mulţi alţi oameni, am fost influenţaţi în gândirea noastră de filmele americane care promovează uneori conceptul reîncarnării, care presupune că sufletul omului, după ce moare, se reîncarnează în alt trup, într-un animal sau într-un om. De aici şi întrebarea: „de ce nu m-am născut într-o familie înstărită?”.

Dacă trupul moare, putrezind în pământ, înseamnă că doar sufletul poate dăinui şi se poate „reîncarna” într-un alt trup. Dar ce este sufletul? Prietenul meu, creştin-ortodox ca şi mine, participant la viaţa Bisericii, argumentează oarecum, întrebându-mă: „De ce Dumnezeu, care ştia când trebuie eu să mă nasc, a binevoit să mă nasc în familia părinţilor mei şi nu în alta?”

Din întrebarea lui reiese că sufletul lui exista înainte de a se naşte. Şi l-am întrebat: „Tu, care? Tu, cine? Ce erai tu înainte de a te naşte? Şi el mi-a zis: „eu ca persoană, cu sentimentele şi capacităţile mele intelectuale, eu ca suflet…exact aşa cum sunt… cu calităţi şi defecte.”

Problema se pune astfel: omul ca persoană, gândire şi concepţie, diferă de la o vârstă la alta. La tinereţe e într-un fel, mai naiv, mai curat sufleteşte, mai încrezător, la maturitate are mai multe prejudecăţi, e mai suspect în relaţiile cu oamenii, mai cu capul pe umeri, mai puternic. La bătrâneţe e mai înţelept, trecut prin viaţă, mai puţin dedat la patimile trupeşti. Care suflet să-l fi trimis Dumnezeu înainte de naştere în pântecele unei femei? Sufletul tânăr, cel matur sau cel ajuns la înţelepciunea bătrâneţii?

Din acest punct începe să fie clar că întrebarea este greşită din punct de vedere logic.

Copilul este rezultatul genetic al unirii dintre bărbat şi femeie, el preluând de la ei toate caracteristicile fizice şi înclinațiile de caracter. Tot în momentul zămislirii Dumnezeu concepe și sufletul. Deci conceperea omului, este trup și suflet, deopotrivă în același timp. Dacă n-ar fi așa, atunci înseamnă că omul este mai vechi (sufletul ) și mai nou (trupul) decât el însuși ceea ce este o eroare logică. Nu pot vorbi despre un Claudiu preexistent, care aştepta în ceruri şi Dumnezeu l-a trimis la existenţă în pântecele unei femei. Şi asta pentru că eu, Claudiu, semăn trupeşte şi sufleteşte cu Matei şi Otilia, părinţii mei. Eu nu aş putea exista în afara existenţei lor. În plus, Claudiu cel de astăzi, de la vârsta de 28 de ani, nu este doar rezultatul genetic al unirii părinţilor ci este şi rezultatul trecerii mele prin viaţă, a educaţiei pe care am primit-o, a oamenilor pe care i-am cunoscut, a faptelor pe care le-am făcut, a suferinţelor şi bucuriilor care mi-au trecut prin suflet, a locurilor pe care le-am văzut, a năzuinţelor pe care le-am dobândit, a relaţiei cu Dumnezeu pe care am avut-o şi o am, a păcatelor pe care le-a făcut.

Existenţa mea este un efect foarte complex al combinaţiei dintre voia oamenilor şi voia lui Dumnezeu. La fel şi existenţa ta şi a tuturor oamenilor.

Dacă sufletele oamenilor ar exista înainte de a se naşte înseamnă că parte din vină pentru slăbiciunile trupeşti pe care le moştenim ar fi a lui Dumnezeu, şi nu a părinţilor. Dacă gândim aşa, înseamnă că şi sufletul lui Adam exista dinainte de a fi creat, ceea ce contravine cu cartea Facerii din Sfânta Scriptură unde zice:

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ” (Facere 2, 7)

E foarte interesant că Scriptura spune „a suflat” nu „a pus”, “a aşezat” sau „a luat” sufletul dintr-un anumit loc şi l-a pus peste trup. A suflat, adică i-a dat viaţa omului din viaţa Lui, El fiind izvorul vieţii. E ca focul care înroşeşte fierul şi-i transmite acea temperatură foarte mare. Căldură nu exista în prealabil undeva, ci e parte constitutivă a focului. La fel şi viaţa omului, sau sufletul lui, nu exista undeva separat aşteptând să fie trimis undeva, ci e viaţă din viaţa lui Dumnezeu.

Concluzia e simplă: Omul a fost creat trup şi suflet în acelaşi timp, pentru că abia când acestea două s-au unit omul s-a făcut „fiinţă vie”. Omul nu exista nici trupeşte nici sufleteşte înainte de a sufla Dumnezeu peste el. La fel, fără trup omul n-ar mai fi fost om, ci ar fi fost înger, aşa cum ne zic Sfinţii Părinţi despre ei că sunt „puteri netrupeşti”.

Claudiu, ca suflet şi trup, apare în acelaşi timp în pântecele Otiliei, şi se dezvoltă concomitent, nu separat, şi nu sufletul mai mult şi trupul mai puţin, ci mereu împreună.

În Tradiţia Bisericii Ortodoxe trupul este strâns legat de suflet şi chiar dacă la moarte trupul se dezintegrează în pământ şi sufletul se duce în faţa lui Dumnezeu, totuşi la a doua venire a lui Hristos fiecare suflet se va uni iarăşi cu trupul lui, şi pe fiecare trup se vor vedea consecinţele păcatelor sau efectele virtuţilor din viaţa noastră.

Omul este veşnic trup şi suflet, nu doar suflet. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că deşi trupul nostru se dezintegrează în pământ după moarte, fiecare celulă din corpul nostru are amprenta sufletului nostru, şi la a doua venire a lui Hristos, toate celule se vor uni iarăşi în acelaşi trup, prin puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, fără confuzie.

Eu Claudiu, nu exist decât ca moştenire genetică a părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi a tuturor celor dinaintea lor… Nu există un suflet al meu în afara trupului meu, constituţia trupească la acest moment e şi o consecinţă a stării mele sufleteşti, şi invers. Starea sufletului meu e strâns legată de puterile şi slăbiciunile trupului meu.

Naşterea mea pe 20 iunie 1983 nu e o întâmplare ci este o conlucrare între voia părinţilor mei, care m-au dorit şi voia lui Dumnezeu care a binevoit să dea rod (viaţă) iubirii dintre cei doi. Momentul putea fi amânat de voia liberă a celor trei. Naşterea mea, ca şi a fiecăruia dintre voi, a fost influenţată şi de condiţiile istorice, politice, economice, morale, educative, etc. ale lumii în care trăiau părinţii mei. Vedeţi de exemplu creşterea nativităţii în România în momentul când statul român a început să acorde indemnizaţia de creştere a copilului timp de doi ani.

Conceptul reîncarnării se leagă de conceptul predestinării vieţilor noastre, ambele fiind străine de credinţa adevărată.

Biserica şi Sfinţii Părinţi ne explică frumos şi clar cum viaţa omului e o minune, o unire adâncă între trup şi suflet… unire insesizabilă şi la nivel de celulă vie.

(Claudiu)