De ce se alintă pisica? Un răspuns din Regatul Iubirii…

Lumea în care ne-a așezat Dumnezeu ne dă mereu răspunsuri. Dar noi am uitat să mai punem întrebările.

Iată. E primăvară. Au înflorit pomii. S-a copt zmeura, pe alocuri apar corcodușele. Prin locurile mai reci abia au venit berzele, prin locurile mai calde au deja pui… Toate, toate sunt răspunsuri. Și tot răspuns de la Dumnezeu este câte o pisică ce se alintă la picioarele noastre, pe lângă pomul din curte, pe lângă gardul de la bloc.

Animalele sunt și ele răspunsuri dumnezeiești. Dacă vrem. Sunt filosofii ale Creației. Sunt fructe înțelegătoare ale pomilor lui Adam. Dar trebuie să învățăm să punem întrebările dumnezeiești.

De ce se alintă pisica?

Cam așa ar întreba un copil, nu-i așa…? Pentru că „adulții” nu se mai miră de lucrul acesta, pentru ei nu mai poate fi o interogație, o cădere pe gânduri – ci o constatare. Afirmativă. Pisica se alintă – și cu asta-basta! Pe unii oameni poate chiar să-i deranjeze „pisiceala” pisicii și să arunce cu ceva după ea…. Prea multă atenție își dă vietatea asta. Am încheiat capitolul. Gata cu întrebările.

Dar noi, fiii și fiicele lui Dumnezeu, să nu încheiem capitolul! Să nu mai afirmăm, crezând că știm. Ci să ne întrebăm. Iată, în alintul acesta gratuit al pisicii, pe lângă piciorul tău, pe lângă ghiveciul cu flori, pe lângă o cioată de lemn la întâmplare, stă un răspuns dumnezeiesc pe care nu-l așteptam. Pisica se alintă, mai întâi, în fața ta. A omului. Ea se poate juca și cu alte pisici, în absența ta, dar numai în fața ta, omul, se alintă, se dezmiardă așa, ca și cum ar fi un ritual de jubilație că știe ceva despre tine, ceva dumnezeiesc și irevocabil… Pisica se alintă pentru că omul, pe pământ, este Părintele a toate.

Nu e vorba că pisica își dă atenție. Ci că ea face asta ca un copil în fața unui Părinte, un copil care vrea să-i arate toate gesturile neînsemnate Tatălui său. Un picior de masă e ceva neînsemnat. Dar când pisica se alintă în jurul lui, o face pentru tine, ca să înțelegi că tu ești Regele în Regatul a toate, că Dumnezeu te-a așezat să stăpânești pământul și animalele, și plantele. Și tot ceea ce vezi cu ochii, planetele și stelele de pe bolta nopții.

În ritualul acesta straniu al pisicii – enervant și obositor dacă îl privim doar în omenescul senzual – se ascunde un mare Răspuns la întrebarea „Cine suntem?”, se ascunde un mare rost al existenței noastre. Căci dacă credem că Dumnezeu a făcut animalele doar ca să ne obosească cu drăgălășenia lor, să le mângâiem tot timpul, să știm că nu, Dumnezeu nu ne-a făcut niște copii cu mintea într-un veșnic pet-shop. Dacă ritualul pisicii mă agasează, asta e pentru că îl privesc doar în senzorialitatea lui obișnuită. Dar Dumnezeu, care a făcut fiecare zi din viața noastră să fie un dialog cu Cerul și cu Creația, a pus poezie și filosofie și răspunsuri în aceste ritualuri ale naturii și ale făpturilor care ne populează viața. Nu a lăsat nimic să fie neînsemnat, derizoriu, obositor.

Astfel, pisica, în ritualul ei de alint, la o cioată de lemn neînsemnată, jubilează și îmi spune așa:

– „Ești Regele acestei lumi și nicio iubire nu e ca iubirea ta. Alint această cioată de lemn pentru că sunt făcută să trăiesc într-o Lume iubită de tine. Pentru că nu sunt a nimănui, pentru că am un Stăpân de care să fiu iubită, alint acest lemn oarecare ca să-l încredințez de Iubirea ta. Și piciorul mesei, și ghiveciul cu flori pe care poate l-am răsturnat, să știi că le alint ca să amintesc Creației întregi, și celei neînsuflețite, că tu ești Stăpânul a toată Creația lui Dumnezeu”.

– „Și de ce mă alint? Pentru că tu mi-ai pus nume în a 6-a zi a Creației, când Dumnezeu a adus toate făpturile la tine, Regele nostru, să ne pui nume: „și Domnul Dumnezeu a adus fiarele toate pământului și toate păsările cerului la Adam, ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam” (Facerea 2, 19). Atunci ai spus vulturului că o să fie vultur, peștelui că o să se cheme pește, lupului că o să cânte ca lupii…”

– „Iar mie mi-ai prorocit că o să fiu pisică. Făptură care alintă Creația ca să o încredințeze de iubirea Regelui a toate. Tu”.

– „Dacă Dumnezeu m-ar fi făcut o făptură măreață, cât Pământul de mare, aș fi putut alinta și stelele, și planetele cele îndepărtate. Dar Dumnezeu anume m-a făcut așa mică, cât să ajung la glezna ta. Pentru ca de la glezna ta, când te uiți la stele, să mă alint în jurul piciorului tău, ca să-ți spun că ai fost făcut Rege și peste stele și că toate sunt ale tale. Nu e ceva în lume să nu-ți fi dat Dumnezeu să-l stăpânești. Și să-l iubești”.

– „De aceea mă alint pe lângă tine. Pentru că trăiesc într-o mare Stăpânire. Și într-o mare Iubire”.

Atunci, făptură curioasă pe care te-am numit „pisică” la începutul lumii, așa să-ți rămână numele! Să rămâi în ritualul tău de alint, să fie binecuvântat de mine, cel pe care-l numești Regele tău și Regele creației, cu puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu. Iar când, în alintul tău, vei uita că sunt și obiecte fragile pe lângă tine – vaze care se sparg, ghivece care cad – atunci voi arunca cu ceva după tine, ca să-ți amintesc că încă ești făptură greșelnică, așa cum eu sunt încă un Stăpân nedesăvârșit…

Dar tu să nu încetezi să alinți lucrurile Creației, oricât aș azvârli eu după tine sau m-aș stropși la tine! Pentru că eu am năravurile astea fiindcă obosesc să meditez cu tine la Taina Creației, nu mai am răbdare, și te arunc cât-colo… Dar tu, când ai uitat de supărarea mea, să vii iar la mine, să alinți din nou lucrurile, să le aduci aminte – să-mi aduci aminte și mie – că eu sunt Regele care le iubesc pe toate!

Și ca să intru iar în marea mea Stăpânire. Și în marea mea Iubire. În care m-a rânduit Dumnezeu.

Ce putem spune după ce ne-am odihnit puțin sufletul în lucrările iscusite ale Duhului? Să nu mai afirmăm nimic. Să nu ne obișnuim cu făpturile, că sunt așa și gata. Să punem întrebări dumnezeiești…

Ca să primim răspunsuri demne de Regatul Iubirii în care ne-a așezat Dumnezeu.

(Protos. Iustin T., 12 mai 2022)