De ce trebuie să sufere păcătoșii în mod veșnic pentru niște păcate temporale?
Iadul personal nu se formează după moarte, ci din timpul vieții, pentru că tot ceea ce facem și suntem ne arată ori intimizându-ne cu Dumnezeu continuu ori distanțându-ne interior de El și, implicit, de normalitatea noastră și de împlinirea noastră personală.
Așa stând lucrurile, noi ne formatăm/ne pregătim continuu pentru Iad sau Rai, cu bună știință și cu multă trudă. Atât binele cât și răul se face cu sârguință, cu pasiune.
Iar dacă ne creăm de acum interior pentru un anume mod de-a fi, trecerea noastră, prin moarte, în veșnicie, nu înseamnă decât o potențare a stării noastre interioare și nu o schimbare de calitate a vieții.
Calitatea vieții interioare e dată de ceea ce facem în relație cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii noștri și cu întreaga existență.
Dacă, în mod fundamental, noi suntem plini de dorința de a ne trăi parazitar viața temporală și veșnicia, posibilitatea de a trăi în slava lui Dumnezeu ar însemna un chin imens.
Chinurile Iadului sunt tocmai neputința interioară de a ne împărtăși/de a ne intimiza cu slava lui Dumnezeu, care e atmosfera vieții veșnice.
Iadul nu e în afara slavei și a prezenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ține și îmbrățișează toate, inclusiv pe demoni și pe oamenii care se vor chinui în Iad, adică în neacceptarea lui Dumneezeu.
Existența și ținerea în existență a întregii creații e asigurată de către Dumnezeu însă creaturile raționale sunt libere și nu constrânse în perimetrul vieții și al veșniciei lor.
A face binele e conform cu statutul nostru de oameni creați după chipul lui Dumnezeu. A cădea din rațiune, adică a înfăptui păcatul/răul e un chin imens, cu consecințe imense, care, permanentizate, ne fac să trăim o viață sufocantă, saturată de demonism, de neiubire, de necomuniune cu Dumnezeu și cu întreaga creație.
Dumnezeu cunoaște neputința noastră la modul absolut și știe ce suferință, ce dramă e păcatul. Tocmai de aceea marea Taină vindecătoare a Spovedaniei: pentru ca păcatele să fie scoase în mod continuu din noi.
A nu-ți înfăptui dreptul vindecării interioare prin Spovedanie de multe sute și mii de ori într-o viață înseamnă a nu-ți da dreptul la fericire personală, aici și în veșnicie.
Tocmai de aceea suferința veșnică e urmarea suferinței continue interioare pe care am trăit-o aici, cu indiferență maximă. Pentru că nu am dat doi lei pe problemele conștiinței și ale foamei și setei sufletului după bine și adevăr, din acest motiv nu avem creată nicio deschidere către iubirea lui Dumnezeu.
Iar suferința veșnică nu e provocată de ura lui Dumnezeu, ci de iubirea și sfințenia Lui. El dorește și în Iad să ne îmbrățișeze și să ne umple de slava Sa, dar noi suntem nedoritori de El și trăim iubirea Lui ca pe o urgie, ca pe o pedeapsă personală.
(Seria raspunsuri la intrebari incomode)
(Pr. Dorin Octavian Picioruș)
Irina
aprilie 13, 2012 @ 10:54 pm
Adica iadul este de fapt o permanentizare a starii interioare precare din timpul vietii? Iar moartea anuleaza definitiv posibilitatea de a alege? Pentru ca si cel mai mare pacatos (ok, poate nu cel mai mare), ar putea fi vindecat sufleteste de dragostea lui Dumnezeu. Cum poate fi dragostea divina un chin?
Administrator
aprilie 14, 2012 @ 10:03 am
Dragostea lui Dumnezeu poate deveni un chin pentru pacatosi, la fel cum apa devine un chin pentru betivul care nu a mai baut de cateva zile,
la fel cum aerul de munte este un chin pentru fumatorul care nu a mai fumat de cateva zile,
la fel cum femeile altora devin un chin insuportabil pentru desfranatul care nu a mai desfranat de cateva luni de zile,
la fel cum relatia sexuala cu o femeie devine un chin pentru un homosexual,
la fel cum o plimbare in parc devine un chin pentru un puturos sadea,
la fel cum aceeasi mancare consumata 2-3 zile consecutiv devine un chin pentru un iubitor de pantece, si tot asa.
Normalitatea senzoriala il chinuie pe cel pacatos pentru ca el a iesit din sfera normalului cu manifestarile. Pe omul care si-a violat singur limitele normalului, normalitatea ii devine o povara.
Tot la fel este si cu normalitatea duhovniceasca.