De ce uneori percepem iubirea ca pe un iad?

A trecut deja un an de când slujim în capela catedralei Sf. Ioan Botezătorul din Sherbrooke. Criza sanitară ne-a obligat să ne mutăm din vechiul amplasament. Din cauza pandemiei, patru biserici catolice și-au închis porțile definitiv. Comunitatea ortodoxă din regiune este prea mică pentru a-și permite să construiască o biserică, așa că închiriem acest spațiu și-l adaptăm la specificul nostru.

Nu suntem mulți, dar atmosfera este una de pace și de iubire. Avem origini etnice diferite și ne întâlnim în rugăciune prin intermediul limbii franceze. Pentru copiii din comunitate este un lucru normal. Adulții au făcut, unii de dragul altora, un efort să se obișnuiască cu limba franceză. Suntem români, moldoveni, sârbi, ruși și câțiva francezi convertiți la ortodoxie. Slujirea într-o altă limbă ne descoperă sensuri noi ale cuvintelor sau a unor părți din Sf. Liturghie. Predicile au fost și ele mai dificile la început, dar, încet-încet, am învățat terminologia specifică în limba franceză și cuvintele au început să se lege. A fost frumoasă această aventură, prin care oameni de origini etnice diferite, cu limbi diferite și obiceie diferite, ne-am strâns cu toții în jurul lui Hristos.

Cu toate că suntem o comunitate mică, niciodată nu ne-a lipsit nimic. Stăpânul inimilor s-a îngrijit de toate. Serviciu pe care îl am îmi permite să fiu voluntar la biserică. De fapt, sunt preot voluntar de când am venit în Canada și găsesc acum, după șaisprezece ani, că este mai bine așa. Din cele peste trei sute de duminici în care am slujit la Sherbrooke, niciodată nu ne-au lipsit banii ca să plătim chiria. Relațiile dintre noi sunt bune, fără certuri și fără probleme. Oamenii se sprijină unii pe alții, se ascultă, se încurajează. Copiii s-au împrietenit și stau împreună. Suntem ca o familie mai mare și suntem mulțumiți. Nu îmi doresc deloc o biserică mai mare cu multe activități. Aici sunt bine.

La început simțeam în suflet o responsabilitate misionară, gândindu-mă că poate ar fi bine să fac cunoscută prezența noastră în regiune și să prezint ortodoxia prin întâlniri, conferințe, etc. Auzind acestea, episcopul meu m-a liniștit, spunându-mi doar să mă rog și Domnul va trimite pe cine știe El în biserică. Așa am făcut
și am avut pace.

Astăzi se vorbește în Sf. Evanghelie despre vindecarea celor doi demonizați din regiunea Gad. În timpul slujbei, primesc în gând ce să le spun oamenilor. Găsesc gândul foarte interesant. E o analiză a discursului demonilor și a felului în care ei îl văd pe Iisus ca Dumnezeu. Ei sunt ființe mentale. Deși și-au strâmbat firea prin egoism, rămân ființe spirituale. Este revelatoare atitudinea lor, deoarece aceasta poate explica și unele tendințe ale minții noastre de a alege imaginea întunecată a lui Dumnezeu.

Demonii percep venirea lui Iisus în Gadara special pentru ei

Când Iisus se apropie de acei oameni, demonii cred real că pentru ei a venit Iisus acolo. Credeau că Domnul Iubirii a venit ca să-i chinuiască pe ei și să le strice lor planurile ucigașe pe care le aveau cu acei nefericiți. Nu le trecea deloc prin minte că Iisus a mers acolo din iubire pentru acei oameni. Din punctul lor de vedere, venirea Domnului era un act de război și de ură față de ei. Putem descoperi în această concepție cum se manifestă cea mai gravă boală a ființelor, fie ele demoni, fie oameni, sau orice alt fel de ființă, boala egoismului, a mândriei și a orgoliului. Cancerul sufletelor – iubirea de sine.

Din perspectiva egocentrică a demonilor, Iisus, Ființa Iubire este chinuitor, alungător, făcător de rău, neînțelegător, nemilostiv, nerăbdător și un aducător de suferință, care nu-ți dă suficient timp ca să-ți duci planurile la capăt. Din perspectiva egoismului, Iubirea dăruitoare este echivalentă cu suferința, cu chinul, cu eroarea, cu răutatea, cu întunericul, cu rănirea sufletească, cu abuzul și cu sclavia. Din acest punct de vedere strâmb, Ființa Iubire alungă, dezbină, arde, desconsideră, este nerespectuasă, anti-civică și retrogradă.

Cum percepe un egoist iubirea dezinteresată

Pentru mințile care au îmbrățișat liber consimțit egoismul și iubirea de sine, Ființa Iubire poate ajunge să fie percepută ca un demon. Aceste minți nu pot înțelege iubirea Lui, dacă aceasta nu se mișcă în direcția dorințelor și aspirațiilor lor, dacă nu le slujește scopurilor lor egoiste și dacă nu se lasă instrumentalizată și supusă poftelor pe care le au. Altfel spus, dacă nu li se închină lor. Deoarece Iubirea dorește să îi salveze de această viziune de viață care merge contra propriei lor inimi și le aduce nefericire, ei simt orice apropiere a Iubirii ca pe o arsură, ca pe un act de violență, de ură la adresa lor. Cu alte cuvinte, pentru egoist, dacă Iubirea nu i se supune, atunci în minte lui, înseamnă neapărat că Iubirea îl urăște. De aceea spun unii părinți ai Bisericii că, pentru cei din iad, flăcările sunt chiar iubirea lui Dumnezeu.

Pe un egoist, Iubirea dezinteresată, revărsată spre toți, pentru binele tuturor, îl destabilizează și îl pune în fața propriei sale imposturi. Iubirea îi descoperă că nu el este centrul universului și că mai sunt și alții vrednici de iubire. Pentru o minte narcisistă, Iubirea este un fulger orbitor, o greșeală și un inamic de moarte. Lumina Iubirii dezinteresate, când se prezintă unui astfel de suflet îndrăgostit de sine însuși, îl orbește. Acel suflet nu îl simte pe Domnul ca iubire, ci dimpotrivă, îl percepe ca pe un vrăjmaș, ca pe un concurent, ca pe un agresor. Lumina dragostei Lui ia, în mintea egoistului, forma unui fulger, a unei săbii de foc sau a unor flăcări arzătoare. Când Domnul Iubire caută un suflet prins în capcana iubirii de sine, acesta fuge de El ca de o persoană întunecată. Orice încercare de ajutor este interpretată ca un atac la persoana lui. Motivul metamorfozei conceptuale este faptul că egoistul crede profund că el este cel bun, că el își este sursa propriei sale vieți și fericiri, că ceilalți sunt imperfecți și mai mici ca el în toate.

Pentru un egoist convins, Ființa Iubire este dușmanul prin excelență al ființei sale. Putem să explicăm în acest fel și demonizarea lui Dumnezeu în cultura colectivă actuală. Industria cinematografică occidentală contemporană nu-și cruță eforturile pentru a justifica și a compătimi demonii și reprezentările demonice (monștrii) și a acuza pe Domnul de neînțelegere, de agresivitate și de toate relele. Așa gândeau și demonii din Gad. Nu puteau concepe că Iisus nu era acolo pentru ei, ci pentru a salva pe cei doi oameni care erau chinuiți de ei. Nu puteau accepta faptul că Iisus a venit nu înainte de vreme, ci chiar la timp pentru a-i elibera pe cei care, prin iubirea Lui, au devenit apostolii iubirii în Gad. Nu puteau înțelege că o ființă cerească ca El a traversat marea nu pentru a le lua lor ceva, ci pentru a se dărui.

Egoistul nu poate înțelege iubirea dăruitoare și rămâne lipsit de ea. Rămâne singur, plimbându-se printre porcii care fug și ei din calea lui. De aceea, sfaturile ”apostolilor” iubirii de sine, care astăzi mai mult ca niciodată, ne îndeamnă să ne iubim pe noi înșine, nu duc decât la o suferință inutilă și la singurătate. Dacă vrem să ieșim din suferință, atunci să ne atașăm de Ființa Iubire și să avem curaj să ne dăruim din iubire la infinit, primind iubire infinită din Iubirea infinită.

Autor: Pr. Octavian Blaga
Sursa: Iubirea, Pr. Octavian Blaga, pp. 184-187