De la iertarea personală la iertarea universală

O vorbă spune că a greși este omenește iar a ierta e dumnezeieşte. De greșit greșește tot omul, dar în cele ce urmează vom vedea că de iertat nu poate ierta oricine și mai ales nu se poate oricum. Mai întâi de toate, se cade să înțelegem cele două rosturi de căpetenie ale iertării:

Pentru cel care iartă, rostul iertării este de a-l scoate din cercul vicios al răsplătirii răului cu rău. După legea firii căzută în păcat, răspundem în cel mai bun caz cu ”dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, dacă nu, chiar cu un rău și mai mare. Nedreptatea suferită stârnește mânie, mânia aduce ură, ura cere răzbunarea iar răzbunarea produce suferință, și tot așa. Așadar, nu este decât o singură cale de a ieși din cercul vicios al răului: calea lui Iisus pe cruce care își iartă dușmanii: ”Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Deci iertarea este în primul rând o depășire a firii căzute în păcat.

Pentru cel căruia i se iartă, rostul iertării este de a-l reabilita, de a-l îndrepta spre a nu mai greși. Iertarea primită are menirea de a stârni rușine celui care o primește, de a-i sensibiliza conștiința cu facerea de bine pe care nu o merită.  Asta urmărește Iisus cu fiecare ins în parte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti!“ (Ioan 8:11)

Deci iertarea, atât pentru cel care iartă cât și pentru cel iertat, are rol pedagogic. Totuși, deși iertarea personală este necesară și suficientă pentru cel care iartă, ea nu este suficientă pentru cel iertat, întrucât iertarea primită nu îl dezleagă pe vinovat de păcatul său, nici în fața lui Dumnezeu și nici în fața legii, dacă vinovăția stă sub încidența legii. De aceea, cel care a greșit mai are nevoie de alte două feluri ale iertării: cea a societății și cea a Bisericii. Să luăm iertările pe rând pentru a vedea cum funcționează, cum se condiționează una pe alta și cum se întrepătrund în toate trei planurile:

Iertarea personală

La nivel personal, Dumnezeu a lăsat porunca să iertăm ”de șaptezeci de ori câte șapte”, adică de ori de câte ori ni se greșește. Iertăm când suntem mințiți, când suntem insultați, bârfiți, bătuți sau nedreptățiți în cine știe ce fel, dar totuși iertarea personală nu mai funcționează când greșeala se răsfrânge asupra unui colectiv întreg. Fericitul mărturisitor Nicolae Steinhardt spune că ”nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.”

Așa se face că, în condiții de grup, iertarea unei persoane – pericol social, este dovadă de nerozie, de  strâmbă judecată. Nu ai dreptul să ”ierți”, mai bine spus să închizi ochii, când știi că cel vinovat va aduce pagubă/suferință majoră și altor oameni din jurul tău. Ai obligația morală să tragi la răspundere pe vânzătoarea care fură la cântar când știi că va fura și pe alți oameni. Ai obligația morală să tragi la răspundere pe cel care a agresat fizic pe cineva, îndiferent dacă îți este cunoscut sau nu. Ai obligața morală să tragi la răspunderea legii până și pe conducătorul țării care devine tiran, pentru că iertarea răului care se răsfrânge colectiv n-ar face decât să încurajeze și mai mult tirania conducătorului în cauză. Nu poți ierta un conducător asemenea lui Ceaușescu decât individual, dacă ți-a greșit doar ție, însă dacă greșește față de o comunitate întreagă ai obligația să îl tragi la răsundere tocmai pentru a nu răspândi generalizarea răului în societate.

Într-un interviu acordat, fostul deținut politic Nistor Man, trecut prin temnițele comuniste, mărturisește că ”în Securitate, la Cluj, a fost un ofițer… Noi așa am știut că Bărănescu îl chema, da„ nu , de fapt, Barany Elemer se numea… A fost un om foarte rău… Nici n-a putut să vorbească fără înjurături și fără cuvinte murdare… No, într-un fel l-am iertat… Dar nu-i complect, pentru că eu n-am dreptul ca să fac decât o iertare individuală… Dacă numai eu aș fi fost torturat, atuncea da, e treaba mea, da aicea este vorba de o treabă colectivă într-un fel…Și în al doilea rând, iertăm, dar vrem să știm ce să iertăm! Al treilea: oare omul care a făcut astea și care mai trăiește, el cum privește lucrurile petrecute și cum privește vina și crima lui? A regretat oare? Despre astea trei elemente ar trebui să știm lucrurile și atuncea ar fi o iertare adevărată și complectă. Altfel, doar așa, personal, individual.”

Așadar, prin iertarea acordată urmărim să vedem dacă cel iertat conștientizează că a greșit. Dar dacă vinovatul nu conștientizează că a greșit deși a fost iertat în nenumărate rânduri, va percepe iertarea ca pe ”câinii latră iar caravana trece”. În acest caz, continuarea noastră de a ierta n-ar fi decât încurajarea răului prin toleranță. Deci fără pedeapsă răul va înflori nestingherit în continuare. De aceea, răul este combătut în societate și prin…

Pedeapsa și iertarea în plan social

Ca să știm cum funcționează iertarea în plan social trebuie să știm ce fel răspunde omul pentru încălcările legilor comunității și ale națiunii din care face parte. În funcție de gravitatea faptei, omul răspunde penal sau contravențional. Penal răspunde cu propria libertate iar contravențional răspunde doar cu averea personală, în tot sau în parte. Pedeapsa de natură penală, are două roluri:

– de a-l izola pe vinovat de comunitatea din care face parte, astfel încât comunitatea să fie apărată de repetarea altor pagube de aceeași natură (morală sau materială);

– de a-l reabilita pe vinovat, astfel încât acesta să nu mai reprezinte un pericol și să se poată integra în societate, la vremea eliberării.

Fericitul mărturisitor Virgil Maxim spună că ”înaintea instaurării comunismului, până să se ajungă la indiferentismul spiritual, cel pedepsit cu privare de libertate pentru infracţiuni morale (crime, viol, furt etc.) nu era izolat de societate, şi pedeapsa avea ca scop recuperarea lui morală. De aceea, executarea pedepsei se săvârşea în trei faze. Prima fază era „regimul celular” care varia în funcţie de pedeapsă (10% din totalul condamnării) de la 3 luni la 3 ani. Singur în celulă, fără nici un drept administrativ (scrisoare, pachet, vorbitor) doar dreptul de a citi Sfânta Scriptură şi a avea o convorbire o dată pe săptămână (vinerea) cu preotul confesor (duhovnic); această perioadă avea rost să smulgă vinovatul răufăcător din mâinile lui satana, redându-i conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu, pocăindu-se şi hotărând să devină cinstit sufleteşte.”

Așadar, înțelegem că pedeapsa care nu are în vedere reabilitarea vinovatului este defapt doar o amânare a unei viitoare fapte de aceeași natură, atunci când contextul va permite vinovatului să recidiveze. Aceasta este și realitatea tristă a zilelor noastre, când mulți dintre condamnații care și-au înspășit pedeapsa recidivează imediat după ieșirea din temniță. Nu au învățat nimic din pedeapsă.

Totuși, acolo unde este cazul, legea reglementează iertarea sub formă de grațiere sau eliberare condiționată pentru faptele cu caracter penal și sub formă de avertisment pentru faptele cu caracter contravențional. Dacă avertismentul poate fi acordat fără a avea garanția îndreptării celui avertizat, eliberarea condiționată se poate acorda numai după ce persoana grațiată dă dovadă de reabilitare, de îndreptare. Altfel, iertarea legii nu are vreun temei ci este o îngăduire a răului. Deci iertarea, în plan social, la fel ca și în plan personal, se acordă numai în vederea reabilitării.

Dar indiferent dacă vinovatul a fost grațiat sau își ispășește pedeapsa integral, păcatul încă nu este răscumpărat în perspectiva veșniciei, caci păcatul trebuie ispășit și față de Dumnezeu. Orice păcat, oricât de mic și oricât de aspru ar fi pedepsit în lumea aceasta, nu poate aduce iertarea lui Dumnezeu dacă nu este însoțit de pocăință, așadar de lepădarea de păcat, căci ”nimic necurat nu va intra în Împărăția cerurilor”. De aceea, pentru o iertare universală, este nevoie de…

Iertarea Bisericii

Prin Taina Spovedaniei penitentul primește dezlegarea păcatelor de la preot și este iertat de Dumnezeu şi implicit de întreaga comunitate a Bisericii însă iertarea este completă doar cu îndeplinirea a trei condiții:

– spovedania să fie sinceră

– penitentul să dea dovadă de părere de rău și…

– să nu mai repete fapta.

Totuși, deși Mântuitorul Hristos i-a investit pe preoții din Biserică cu puterea de a lega sau dezlega orice păcat, oricât de mare, iertarea este condiționată și aici de îndreptarea celui iertat. Altfel, iertarea n-ar fi decât o îngăduire a răului. Insă Hristos Domnul spune că ”De-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l numai între tine şi el. Şi de te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, pentru ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot ce se spune. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar dacă nici de Biserică nu va asculta, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei 18:15-17)

Din acest motiv, Biserica, deși poate ierta orice păcătos, afuresește, caterisește sau chiar anatemizează pe cei care persistă în rău, pentru a preveni o răspândire și mai mare a răului. Deci astfel de oameni cad sub pedeapsa Bisericii pentru că nu au luat aminte la rostul iertării.

Desemenea, deși Biserica iartă, ea nu absolvă pe cel iertat de pedeapsa legii dacă vinovăția intră și sub incidența acesteia. Așadar, chiar dacă Biserica iartă de la mincinos până la criminal, totuși criminalul trebuie să-și plătească greșeala față de comunitatea din care face parte. Lucrul acesta are o mare însemnătate: Pedespirea răului în societate îi ajută pe alții să nu săvârșească fărădelegea măcar de frica legii, dacă frica de Dumnezeu nu le mai spune nimic. Pedepsirea răului prin lege are menirea de a arăta că ”nu este satul fără câini”, că suferința se întoarce și asupra celui care face răul.

Așadar, iertarea trebuie să aibe ca scop îndreptarea celui care a greșit, fie că este vorba de iertarea personală, fie de cea a societății sau de cea a Bisericii. Când iertarea nu își (mai) dă roadelei ei, când nu mai are caracter pedagogic, atunci intevine pedeapsa pentru a împiedica răspândirea răului sau izolarea celui ce a greşit de comunitate. Tot de aceea, când iertarea nu va mai fi lucrătoare în inimile oamenilor, Dumnezeu va pune capăt istoriei lumii și va chema toată suflarea la dreapta judecată, luând fiecare răsplată după fapte, bucurie sau pedeapsă veșnică.

(Dan)