„Mulţumirea sufletească” dobândită prin cumpătare şi cultură era scopul vieţii filozofului antic Democrit

Democrit a trăit la o distanţă de peste patru secole de apariţia Creştinismului. Ca filozof, şi-a închinat viaţa ştiinţei şi a încercat să-şi explice lumea creată (gr. kosmos) bazându-se pe autonomia propriei raţiuni. Discipol al lui Leucip şi mentor al lui Epicur, cu circa 10 ani mai mic decât Socrate şi contemporan cu sofiştii, Democrit şi-a întregit cunoştinţele în cetăţile Egiptului şi ale Persiei, după care a revenit în cetatea natală Abdera, din Tracia.

Unii, precum Heath (ȋn „Greek Mathematics”), îl consideră mai întâi de toate, matematician.¹ Alţii, precum Russel (în „Istoria Filosofiei Occidentale”) ȋl amintește ca fiind al doilea filozof atomist, după Leucip. Teoriile acestora se fundamentează pe o înţelegere a complexităţii cosmosului, iar ordinea pe care o observau în legile naturale nu concorda cu concepţia existenţei din întâmplare a lumii.

Religia de acum două milenii şi jumătate nu se ridica la aşteptările unui spirit atât de pătrunzător precum a fost Democrit. Aplecat mai mult spre cercetarea empirică şi pe raţionament, acesta nu a agreat religia populară² (cultele de mistere – eleusine, dionisiace etc.), şi, ca atare, nici nu s-a manifestat religios.

De remarcat este că viaţa lui Democrit a stat sub auspiciile moralităţii. Mentalitatea contemporană ne-ar determina să credem că un om de ştiinţă ce nu credea în divinităţile vremii de atunci, inteligent peste măsură³ şi materialist⁴ prin formaţie, ar fi neapărat lipsit de principii morale. În ceea ce-l priveşte pe Democrit, lucrurile nu stau deloc astfel. Russel ne spune lămurit că acesta „vedea scopul vieţii în mulţumirea sufletească, iar cele mai bune mijloace de a o dobândi considera că sunt cumpătarea şi cultura.”⁵ Ba mai mult decât atât, „detesta tot ce-i violent”⁶ și respingea cu înverşunare patima desfrâului, căreia îi deveneau robi mulţi dintre semenii săi. Nu accepta ca demersul său ştiinţific să fie perturbat de apetențele firii omeneşti. Avem de-a face, așadar, cu o nobilime și un rafinament al spiritului, cum rar pot fi ȋntâlnite.

Este necesar să cunoaştem şi o seamă de extreme în care a căzut filozoful. Una dintre ele ar fi că „avea părere proastă despre femei şi nu dorea copii, pentru că creşterea şi educarea acestora stânjeneau filozofarea.”⁷ Cheia respingerii celor omenești se explică prin acribia ce-i era proprie, cu toate că nici din această cauză, respingerea, ȋn anumite puncte, nu se justifică.

După toate acestea, ne întrebăm pe bună dreptate: oare îi lipsea ceva acestui om? Din perspectivă creştină, fără îndoială, îi lipsea. Creştinismul a împlinit golul existenţial de până la apariţia lui, tocmai prin propunerea unirii omului cu Hristos, în această unire fiind încununate atât viaţa morală, cât şi înţelegerea cosmosului, acestea din urmă aflând pe calea unirii mistice finalitate în veşnicie.

Astăzi, într-o lume a halucinaţiilor şi a debusolării, exemplul de stoicism în fața tentaţiilor erotismului dat de către Democrit şi nobilimea sufletească a acestuia pot constitui pentru noi puncte morale de reper. Nici derapajele conceptuale nu sunt de neglijat: ele ne arată că orice spirit, oricât de ales ar fi, este predispus greşelii. Libertatea cu care se simţea înzestrat nu l-a împiedicat să-şi pună lege firii, iar frumuseţea vieţii filozofului este dată tocmai de conştiinţa sa de sine, îndreptată atent spre lucrurile care contează cu adevărat.

Am certitudinea că o persoană inteligentă poate fi credincioasă și morală în acelaşi timp. Ȋnțelepciunea nu este apanajul inteligenței, ci al vieții morale izvorâte din inteligență. Dacă „mulţumirea sufletească” dobândită prin cumpătare şi cultură era scopul vieţii lui Democrit, atunci Istoria îl poate plasa fără probleme în preziua apariţiei Creştinismului.

David Guzu | Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, anul III Pastorală