DEMULT, ODATĂ, UNDEVA… (Traian Dorz)

Demult, odată, undeva,
o mamă tânără era;
un singur copilaş avea
şi-atât de mult ce ea-l iubea,
cu nani-nani-l dezmierda,
cântări de leagăn îi cânta,
poveşti frumoase-i povestea
şi seara, când îl adormea,
şi-n zori, când fiul se trezea…

Atât de mult se bucura
când copilaşul îi zâmbea
şi dulce-dulce gângurea:
– Mă-mi-ca mea,
mă-mi-ca mea…

Dar într-o seară-n asfinţit,
venit-a-n cuibul lor iubit
un oaspe trist şi nedorit:
copilul drag s-a-mbolnăvit,
n-a mai zâmbit,
n-a mai vorbit,
în ochi lumina-i s-a topit
şi obrăjorii-i s-au pălit;
la căpătâiul lui iubit
plângea măicuţa plâns sfârşit.

În timpul cât a suferit,
măicuţa lui n-a mai dormit;
l-a tot vegheat şi l-a-ngrijit,
s-a tot rugat
şi s-a gândit.
Apoi, când nu s-a aşteptat,
venit-a ceasu-ndurerat:
s-a stins copilul pe-nserat…

Măicuţa lui l-a-nmormântat
lângă biserica din sat,
sub un cireş înrămurat,
cu plâns adânc şi mult oftat.

Apoi sta zile-ntregi aşa
lângă mormânt şi tot plângea,
pe nume fiul şi-l chema
şi aştepta…
şi aştepta…
dar nimeni nu-i mai răspundea
şi nimeni nu mai gângurea:
– Mă-mi-ca mea,
mă-mi-ca mea.

Atât a plâns
şi-a tot chemat,
că trupul ei îndurerat
s-a stins acolo-nsingurat,
lângă mormântul neuitat.
…Cireşu-n frunze l-a-ngropat.

Dar ochii ei când s-au topit,
în locul lor au răsărit
doi cireşei îngemănaţi,
cu albe flori încununaţi;
crescând îmbrăţişaţi aşa,
covor de flori din ei cădea;

când vântul blând îi legăna,
peste morminte s-aştemea
şi parcă unul gângurea:
– Mă-mi-ca mea,
mă-mi-ca mea…

Ce dragoste-a putut avea,
de-acest copil, mămica sa,
ce dragoste mai mare-ar fi,
cine-ar putea
mai mult iubi?

Dar voi să ştiţi: e Cineva
ce ne-a iubit mai mult de-aşa!
IISUS HRISTOS,
din Cer venit,
pentru noi toţi a suferit;
a fost legat,
a fost lovit,
apoi pe Cruce răstignit
şi îngropat,
şi străjuit…

Dar n-a putut fi biruit,
căci a-nviat
şi S-a nălţat
în Cerul binecuvântat
şi-Acolo loc preafericit
la toţi cei buni
a pregătit.

El este-n Cer,
dar e şi-aici,
cu toti cei buni,
curaţi şi mici.

Trimite dragii îngeraşi
la toţi copiii drăgălaşi,
la cei ce-ascultă
şi sunt buni;
iar ei i-nvață
rugăciuni

şi-i însoţesc pe orice căi,
şi îi feresc de oameni răi,
şi îi păzesc în somnul lor,
să doarmă dulce şi uşor;
şi îi ajută,
şi le spun
să-nveţe tot
ce-i sfânt
şi bun…

O mamă poate c-ar putea
copilul ei a şi-l uita;
dar, o, lisus
– El nu-i aşa!
Pe-ai Lui în veci nu-i va uita!

În anii buni sau vreme grea,
pentru ai Lui, Iubirea Sa
nici va pieri, nici s-a schimba,
ci-n veci de veci e tot aşa.

O, Te iubesc şi eu, lisus,
şi-Ţi mulţumesc că mi-ai adus
atâta har din Cer de Sus:
mi-ai dat părinţi ce mă iubesc
şi blânzi în calea Ta mă cresc,
mi-ai dat Cuvântul Tău să-l ţin
şi rugăciunea să mă-nchin,
şi mintea ca să Te ascult,
şi-ndemn să Te iubesc mai mult.

Te rog s-asculţi rugarea mea
şi să mă ţii în paza Ta, părinţii dragi să mi-i păzeşti,
lumina Ta mai mult să-mi creşti.
Fă-mi glasul meu mereu mai blând,
Cuvântul Tău – mai treaz în gând.

Iar sufletele, la sfârşit,
să ni le duci, lisus Iubit,
în Cerul Tău preafericit,
să fim acolo-n nesfârşit,
cu Tine, Domnul Preaiubit,
cu îngeraşii fericiţi
şi toţi cei dragi,
nedespărţiţi.

Traian Dorz – Osana, osana. Cântări și poezii pentru cei mai buni copii, Editura Oastea Domnului, Sibiu 2005, p. 277