Deosebire artificială între o Biserică cerească şi una pământească
Dezbaterea unui astfel de subiect are sens numai într-o perspectivă ontologică şi existenţială. Dezbatem problemele eclesiologice deoarece au o legătură esenţială cu „a Fi-ul” omului şi cu „a Fi-ul” lumii. Însăşi legătura eclesiologiei cu ontologia reprezintă una dintre cele mai mari învăţături care izvorăşte din adâncurile tradiţiei patristice, învăţătură care a atins apogeul, fără îndoială, odată cu opera Sfântului Dionisie Areopagitul şi s-a întregit prin opera Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Tema noastră, după cum este formulată („Episcopomonism şi Laicism în Tradiţia Ortodoxă”), sugerează de la început o diferenţiere între două elemente constitutive ale eclesiologiei, şi suntem datori să analizăm originea acestei diferenţieri. Într-adevăr, în eclesiologia primară, întâlnim acea tensiune pe care am putea-o descrie folosind nişte termeni contemporani ca tensiunea dintre Subiect şi Structură sau, mai teologic, tensiunea dintre Harismă şi Instituţie.
Originea neoplatonică a dilemei a avut o importanţă decisivă, precum şi structura platonică a celor două soluţii care au fost propuse la început pentru această dilemă, înainte ca ambele să fie încorporate în modelul eclesiologic areopagitic, model care, de atunci, a dominat în Apus şi în Răsărit.
Ruptura dintre Subiect şi Structură sau dintre Harismă şi Instituţie îşi are rădăcinile în gândirea lui Origen, în Răsărit, şi în ceea a Fericitului Augustin, în Apus. Origen crează o deosebire artificială între o Biserică cerească sau comprehensibilă, şi una pământească. Celei dintâi, într-un mod platonic, stoic şi individualist, îi aparţin cei aleşi, care îşi cultivă interioritatea, urmând zborul ceresc al Cuvântului după Înălţarea Sa. În acest caz, unirea Fiului lui Dumnezeu cu firea umană se arată a fi nestatornică, de vreme ce doar sufletul Său poate să meargă spre cele de sus. Biserica pământească este cea care îi vizează pe cei mulţi, pe cei care au nevoie de Taine şi de Ierarhie pentru a se apropia de Dumnezeu. Astfel, instituţionalismul şi individualismul se nasc în acelaşi timp, lucru care se va întâmpla şi în Apus prin Fericitul Augustin.
Nu există nicio îndoială că această ruptură nu a existat în eclesiologia primară. Αceastă ruptură poate fi observată cu uşurinţă în continuare, şi nu este corect să atribuim protestantismului semnalarea acestei probleme, aşa cum fac unii eclesiologi ortodocşi contemporani. În istoria teologiei patristice au avut loc, începând de atunci, o serie de încercări care au avut ca scop crearea unei punţi de legătură între cele două extreme. Pe lângă încercarea Sfântului Ciprian de Cartagina, extrem de important este şi efortul depus de Sfântului Macarie Egipteanul în această direcţie. Într-adevăr, Sfântul Macarie cere o „introiecţie”1 a Bisericii, ca fapt existenţial şi ontologic, astfel încât asceza personală să ducă, în aceeaşi măsură, spre „îmbisericirea” credinciosului, dincolo de psihologisme şi cucernicisme.
Cea mai impresionantă dintre toate a fost încercarea Sfântului Dionisie Areopagitul. Sfântul Dionisie transferă în eclesiologie o idee platonică de bază, aceea că realitatea pământească ideală reprezintă copia realităţii cereşti, iar ierarhia bisericească este imaginea ierarhiei cereşti. Aceasta înseamnă căutarea structurilor treimice pretutindeni, atât în rândul cetelor îngereşti, de exemplu, cât şi în cele bisericeşti. Episcopul/preotul/diaconul, omul îndumnezeit/omul luminat/omul curăţit sau Euharistia/Mirungerea/Botezul alcătuiesc astfel de triade bisericeşti care sunt legate între ele într-un mod existenţial şi absolut, cu obligaţia ca, la fiecare nivel, lucrarea, cunoaşterea sau plinătatea existenţială, care corespund fiecărei clase, să coincidă. Desigur, Sfântul Dionisie Areopagitul nu consideră cetele bisericeşti ca având lumină proprie, ci, mai mult, doreşte ca acestea să fie dependente din punct de vedere existenţial şi din punctul de vedere al iubirii, depăşind astfel ierarhiile neoplatonice. Fiecare ceată areopagitică datorează energia şi cunoaşterea ei lui Dumnezeu Însuşi, iar nu sieşi. Astfel, Structura există şi este ontologic absolută, dar trebuie să se adeverească şi existenţial. Apare o problemă foarte serioasă în corespondenţele areopagitice, de vreme ce nu cunoaştem, în final, care dintre cele două elemente este cel fundamental. Desigur, în istorie, elementul sacralizării Structurii a contat cel mai mult, cel puţin pentru eclesiologia Romano-Catolică şi cea Ortodoxă, având ca urmare hiperexaltarea structurii nomocanonice în cele două Biserici.
În cercetarea teologică, încă, nu a fost înţeles marele aport al Sfântului Maxim Mărturisitorul, cel care a dezlegat această problemă copleşitoare. În teologia sa, putem vorbi despre o „Teologie Apofatică a Celui Deofiinţă”, care transcede atât problema episcopomonismului, adică problema întâietăţii absolute a Structurii în cadrul eclesiologiei, cât şi problema laicismului, adică a individualismului absolut şi necontrolat. Aşadar, pentru Sfântul Maxim, fiecare harismă bisericească este un „mimesis (aici, cu sensul de acţiune)” care corespunde unei anumite energii necreate a lui Dumnezeu. Plinătatea acestor energii necreate alcătuiesc unicul Trup al lui Hristos, şi în fiecare dintre ele este Însuşi Hristos într-o înfăţişare diferită. Fiecare credincios este harismatic, fiind părtaş a lui Hristos Însuşi prin harisma sa specifică. După cum toate energiile sunt unite între ele, însumându-l în acelaşi timp pe Ziditor, tot la fel, fiecare harismă însumează biserica, fiind unită prin aceeaşi esenţă cu toate celelalte harisme. Harisma episcopului este aceea de a nu se pierde niciuna din harisme şi, în plus, iniţierea în plinătatea cea deofiinţă a fiecărei harisme. Prin urmare, unitatea Bisericii nu se realizează numai în persoana episcopului, ci şi în interiorul fiecărei harisme. În acest fel, Biserica este dăruită din partea lui Dumnezeu, însă devine reală numai la nivelul liberului mimesis al purtătorilor de harisme, al energiilor concrete necreate. Vorbim despre Biserică doar în mod apofatic (deoarece este imposibil să o considerăm o structură obiectivizată, o icoană statică a Împărăţiei lui Dumnezeu), adică despre o Biserică reală la nivelul „mimesisului” energiilor dumnezeieşti care înfăptuiesc, încă de pe acum, „cele de pe urmă” în istorie.
Pr. Nikolaos Loudovikos
Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri
Publicat pe data de 17.03. 2013 https://www.facebook.com/notes/πατήρ-νικολάος-λουδοβίκος-φίλοι-επισκοπονισμός-και-λαϊκισμός-στην-ορθόδοξη-παράδοση/498006006929376
1Introiecţie = mecanism psihologic prin care individul imită conştient unele comportamente ale altcuiva, integrându-le propriei sale personalităţi (DEX); Este o interiorizare simbolică inconştientă a unei reconstituiri psihice a unui obiect drag sau nu, sau a unei persoane, pentru ca obiectul/persoana să devină prezentă în interiorul altei persoane. Introiecţia este antonimul proiecţiei; introiecţia este un proces de asimilare, pe când proiecţia este un proces de disimilare(Psih.).