Alexandra: „Și când eram online şi când nu eram, mă gândeam cum ar fi dacă aş posta nu ştiu ce pe facebook”

Pentru că în ultimul timp mulţi dintre cunoscuţii mei m-au întrebat de ce nu mai am cont pe facebook mi-a venit ideea să scriu aceste câteva rânduri…

Prin 2007 mi-am făcut cont pe facebook pentru a mă juca FarmVille, petreceam câteva minute pe zi pentru a aduna recolta din ferma mea virtuală. Treptat timpul petrecut pe facebook a crescut, o dată cu numărul de prieteni şi postările care erau în funcţie de starea mea de spirit, stare a unei adolescente care trece de la tristeţe la bucurie şi invers foarte repede. Lista de prieteni a “explodat” în curând, eram prietena prietenilor, prietenilor… şi ce “bucurie” să ai atâţia prieteni care îţi pot da like la poză şi cu care poţi să vorbeşti chiar dacă nu îi cunoşti. Pozele le alegeam foarte greu şi cu atenţie ca să “dau bine pe ecran”. Şi bucuria mea se măsura în numărul de like-uri iar comentariile sau complimentele erau cireaşa de pe tort.

În perioada facultăţii mă prindea ora 00:00 online, adormind cu ochii roşii. În anul trei mi-am cumpărat laptop, mare bucurie. Puteam să stau în pat şi să intru pe internet, ce bine că deja mă durea spatele să stau la birou. În anul patru mi-am cumpărat un telefon mai performant după părerea mea, pentru că puteam să îmi fac poze şi să accesez facebook-ul oricând şi de oriunde. Şi aşa am devenit dependentă cu totul de facebook. Credeam că sunt informată, că socializez şi fac parte din lume. Dar cel mai rău lucru era acela că având telefonul şi atunci când mergeam acasă la ţară în weekend sau vacanţe puteam accesa internetul. Trăiam în natură şi în loc să stau şi doar să privesc ce mă înconjoară eu pierdeam vremea pe facebook. Mă luptam cu gândul de a posta ceva pe internet. De atunci am început lupta cu patima numită “facebook”.

Făceam pauze lungi de a intra pe facebook ocupându-mi timpul cu lucrul la câmp. Îmi puneam telefonul închis într-un sertar şi aşa l-am ţinut aproape o vară întreagă. Şi iar venind la Cluj tentaţia era mare dintr-o lipsă de ocupaţie şi socializare. Am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute în această problemă, de a renunţa la facebook. Am încercat şi să fac pauze dar nu mergea, era acolo, era activ, mă tenta. Cu timpul şi doar apropierea de laptop era un stres şi deveneam agitată simţind duhul care se ascunde în spatele acestui simplu click.

Pentru unele persoane pare că exagerez. Dacă cineva poate intra pe internet, pe facebook să stea puţin să îşi ia doar ce este folositor sufletului şi să iasă mă bucur pentru acest om. E foarte greu ca să nu zic imposibil. Este un fel de teren minat. Este un drog. Expunem sufletul la atâta informaţie. Fiecare îşi scrie trăirile, speranţele şi fricile acolo. Informaţia este răstălmăcită, unul postează ceva altul înţelege altceva. Unul pune o poză sa se laude, alţii 200 de prieteni care probabil sunt supăraţi îl invidiază. Altul care e supărat îşi scrie supărarea acolo iar alţii fie se bucura, fie devin şi mai depresivi. Imagini care se întipăresc în mintea noastră, prea multe şi de cel mai multe ori prea vulgare şi nu ne dăm seama de ce apar apoi când ne aşteptam mai puţin, cum ar fi în timpul rugăciunii.

Imaginaţia este la ea acasă, în primul rând când te aşezi în faţa calculatorului şi intri pe facebook, uiţi de tine şi de Hristos care este aici şi acum, şi deschizi portiţe spre tot felul de închipuiri, ce ar fi dacă ar fi… spre exemplu vezi pe cineva care a fost în vacanţă în Hawaii şi pe lângă faptul că îl invidiezi începi să te gândeşti cum ar fi dacă ai merge tu în vacanţă acolo sau nu, tu ai merge în alt loc mai scump şi mai frumos decât acela şi cu cine ai merge. Ei…, dacă nu ai însoţitor îţi imaginezi unul aşa perfect şi dacă ţi-ai pune poză cu el pe facebook cam câte like-uri ai primi şi cine ştie câte portiţe deschizi, încât atunci când închizi calculatorul tu încă visezi… Îţi imaginezi şi Hristos este lângă tine dar tu deja eşti departe în Hawai şi prezentul începe să te incomodeze şi devii chiar nervos când îţi dai seama că n-ai bani de vacanţe exotice şi uite aşa s-a instalat puntea pe care a venit diavolul şi grea e revenirea şi conştientizarea prezenţei lui Hristos.

Desfrânarea este promovată şi antrenată prin imagini şi articole vulgare la tot pasul. Şi chiar dacă nu vrei să le vezi şi nu te interesează ele îţi apar, se întipăresc în minte şi este îngrozitor ce urmări pot avea şi pentru cine vede şi cine îşi expune astfel trăirile.

Am renunţat treptat în a mai posta ceva, poze articole, nimic, nici măcar ceea ce părea folositor pentru suflet căci am înţeles că prea puţin ajută pe cineva acestea, mai ales pe acest site. M-am gândit că voi mai accesa facebook-ul doar ca să văd când este vreo conferinţă, pelerinaj sau activităţi culturale. Era un drum pavat cu intenţii bune dar tot simţeam că nu este bine să fie acolo activ. Şi într-o zi citeam scrierile unui părinte care nu spunea ceva foarte profund ci doar faptul că reţelele de socializare ne afectează negativ în creşterea duhovnicească iar în aceea clipă şi prin aceste cuvinte am simţit dorinţa şi puterea de a renunţa total la facebook. Poate că nu voi mai fi informată dar dacă este ceva folositor pentru creşterea duhovnicească cu siguranţă Dumnezeu va găsi o altă modalitate să îmi transmită informaţiile, stiindu-mi neputinţa.

Ca şi celelalte patimi şi aceasta s-a instalat treptat, ceea ce la început părea inofensiv, un simplu joc de câteva minute să ajungă să îmi conducă viaţa, să îmi ocupe timpul şi când eram online şi când nu eram mă gândeam cum ar fi dacă aş posta nu ştiu ce pe facebook. Mândria, invidia, imaginaţia şi alte patimi au crescut şi s-au dezvoltat acolo, pe facebook. Câţi oameni poate au vrut să vorbească cu mine şi eu n-am putut că trebuia să mă gândesc cum să par interesantă pe internet, câte clipe de linişte am pierdut, câte ore de nesomn care duceau la irascibilitate şi mânie, câte ore în care mă puteam ruga şi puteam să îmi aduc în gând şi inima prezenţa lui Dumnezeu. Pe câţi i-am convins să intre şi ei pe facebook, căci ca şi orice altă patima trebuie să aduci noi adepţi, “Nu ai facebook nu exişti!” e mult mai interesant totul acolo pe facebook, era replica pentru cei neiniţiaţi în lumea virtuală.

Nu simt nici o pierdere că nu intru pe facebook. Ceea ce m-a ajutat este spovedania şi împărtăşania. Prin părerea de rău că pierd vremea, prin conştientizarea că trebuie să fac ceva dar nu pot de una singură, Dumnezeu m-a ajutat. Patima nu este învinsă, este acolo, dar cu îngăduinţa şi întărirea lui Dumnezeu a trecut deja ceva timp de când nu mai intru pe facebook…

Multă pace şi folos duhovnicesc din toate!

Alexandra M.