Recomandare de film: „Der Untergang” (2004). Moartea lui Hristos și moartea lui Hitler

Aseară am văzut un film extraordinar, pe care vi-l recomand cu drag. „Der Untergang” (2004) sau „Căderea”, descrie ultimele zile ale lui Adolph Hitler împreună cu guvernul și generalii săi într-un buncăr din Berlin. Filmul este excepțional și descrie o pagină de istorie care m-a marcat în mai multe aspecte. Unul dintre ele m-a și motivat să scriu acest articol.

https://www.youtube.com/watch?v=IKA8FUqPOho

aaaaaaaa

https://www.youtube.com/watch?v=IKA8FUqPOho

Din primele clipe am fost curios să văd cum arată actorul care-l interpretează pe Hitler, așteptam să văd ce tip de om au ales pentru a întruchipa figura unui mare dictator al istoriei. Regizorul pune în scenă prima apariție în film al Fuhrer-ului într-un fel în care stârnește curiozitatea: 5 femei tinere așteaptă pe hol pentru un interviu de secretară, își întind capurile când ușa se deschide, foarte curioase să vadă în carne și oase pe cel care ajunsese să fie divinizat de propria lui națiune.

Hitler este interpretat magistral de Bruno Ganz, arătându-i fața lui umană, plină de șarm și personalitate, dar și de durere și frică, anxietate, slăbiciune, dar și ideile lui bolnăvicioase, pline de mândrie, egoism și indiferență la adresa poporului său.

În jurul lui Hitler se dezvoltă toată narațiune filmului… și paradoxal ne-am fi așteptat ca oamenii care-l înconjoară și care-i sunt fideli să fie cruzi, insensibili, fără scrupule. Și totuși, așa cum spunea cineva: „oameni perfect normali pot fi cruzi și nemiloși dacă sunt orbiți (de ură, de exemplu)”, de minciună, de propriul interes, sau de alte patimi.

Marele plus al filmului este că prezintă faptele istorice așa cum au fost fără să judece în vreun fel pe oamenii din acele vremuri, fără să exagereze, dacă vreți într-un fel acest film arată că naziștii nu erau monștri ci oameni ca și noi, care au ajuns într-un context al istoriei în care au ales răul mai mult decât binele, dând curs părții întunecate a sufletului decât chemării lui Dumnezeu.

În contrapondere cu Hitler este așezată secretara lui, Traudl Junge, o fată tânără, inocentă, curată la suflet, fără vicleșug, doar cu dorința de a fi fidelă marelui conducător, interpretată de frumoasa noastră actriță româncă, Alexandra Maria Lara Plătăreanu, fiica actorului nostru român Valentin Plătăreanu. Pentru mine aceste două personaje simbolizează fiecare două aspecte contrastante: de o parte Hitler, mândria, moartea, deznădejdea și de cealaltă parte Traudl, inocența, viața și speranța.

N-o să divulg narațiunea filmului dar o să trec direct la câteva gânduri care au rămas în inima mea. Rușii ajung la Berlin și mai au puțin până cuceresc capitala, punând în șah „Regele”, și doborându-l pas cu pas. În ultimele zile ale imperiului său, Hitler refuză să accepte înfrângerea, și tot speră fantezist că armatele sale vor reuși o revenire spectaculoasă. Generalii și subalternii săi nu-i mai ascultă ordinele, unii îl trădează, alții îl părăsesc… De la zi la zi, acceptă fără voia sa că înfrângerea este aproape… și oricâte ordine ar da, și cu toată autoritatea lui legendară, lumea nu-i este în propriile mâini.

Acțiunea se desfășoare în mare parte în buncărul guvernamental acolo unde cei care erau la un pas de a cuceri Europa se văd acum captivi în propria cușcă. Hitler însuși, împreună cu soția sa Eva Brown, începe să-și pună foarte serios problema sinuciderii pentru a nu fi prins viu și „așezat într-un muzeu la Moscova”, ca să citez din replica filmului. Subalternii săi sunt și ei puși în fața aceleași probleme: să plece din buncăr, unde locuiau împreună cu familia, și să-și părăsească marele lider, salvându-și astfel copilașii, sau să rămână fideli până la moarte celui căruia i-au slujit cu atâta abnegație până atunci, dar cu prețul morții tuturor.

În fața unei vizibile și clare viitoare înfrângeri, oamenii lui Hitler problematizează mare parte din film, ce să facă: să continue un război care aduce mult rău țării, civililor, sau să se predea și să pună punct războiului. Să-i spună clar și pe față lui Hitler că nu mai au nicio șansă sau să se arate fideli jurământului militar care l-au făcut față de „Mein Fuhrer”.

Ce m-a intrigat enorm în acest film istoric, care descrie fapte reale, este numărul mare de sinucideri, de oameni care în fața suferinței, a învingerii propriilor orgolii, preferau moartea în loc să aleagă viața.

Ca tată cu trei fetițe, m-a răscolit adânc scena în care o mamă, fiică de ministru, își otrăvește cei 5 copii plini de viață și frumoși, preferând mai degrabă acest gest, decât să se predea rușilor și să protejeze viitorul copiilor. Această femeie ajunge să se sinucidă împreună cu soțul ei.

Filmul mai descrie și o a doua scenă în care un comandant de armată, vrând să părăsească buncărul din Berlin, primește un refuz din partea lui Hitler, și detonează 2 grenade la masă alături de copiii și soția lui.

Dumnezeul nostru care a creat lumea în care trăim, a creat-o pentru a o umple de viață, pentru a o umple de Sine și de energiile Sale, energii pline de o nemărginită și permanentă frumusețe și nouătate. Cum de au ajuns oamenii să aleagă moartea ca soluție? Cum de au ajuns să ofere moartea în dar copiilor lor, mai degrabă decât să-i lase în voia lui Dumnezeu?

Pentru un om din Biserica lui Hristos, acest film naște o revoltă interioară care te macină. Cine i-a învățat pe oameni să ofere moartea în dar, când Dumnezeul nostru a zis că nimeni nu are iubire mai mare decât această, ca să-și dea viața pentru aproapele lui?

Ce meșteșugită strâmbare a poruncilor lui Dumnezeu… ! Ce blestemată înțelegere a dragostei și bolnăvicioasă afecțiune arată acești părinți care-și omoară copiii!

Dumnezeu ne-a poruncit să ne dăm viața pentru pruncii noștri, nu să-i omorăm! Să sacrificăm totul pentru viața lor, nu să dăm curs orgoliilor noastre luându-le și viața lor! Să suportăm toată suferința pentru că lor să le fie bine, pentru că ei să-L cunoască pe Dumnezeu și să se mântuiască!

Nu eu i-am creat pe ai mei copii, nu eu le-am dat viață, nu eu le susțin viața, nu eu le port de grijă mai întâi, ci Creatorul nostru. Eu, am pus din mine sămânță în „pâmântul” fertil al pântecelui soției mele și Dumnezeu a făcut să crească. Nu eu am creat propria mea sămânță, nu eu am pus în ea complexitatea de neînchipuit în Univers a omului!

Nu eu i-am făcut și nu eu îi omor! Viața copiilor mei le-a dat-o Dumnezeu! Cu mine sau fără mine, ei vor trăi cât le va dărui propriul lor Creator zile pe pământ. De-i pace sau război, de-s hamberele pline sau e secetă, de ne este bine sau rău, nu este al meu a hotărî viața copiilor mei. Al meu este doar a iubi și a mă jertfi pentru ei…

Hitler însuși nu putea îndura marea rușine de a fi prins de marele lui dușman. Nu putea suferi o înfrângere a proprii mândrii, de a se vedea căzut atât de jos, de la înălțimile puterii la care se ridicaseră, și apoi arătat în public ca trofeu de luptă, ca mare perdant. Pentru oamenii fără de Dumnezeu sinuciderea se arată în aceste cazuri ca gesturi de demnitate.

De fapt, haideți să raportăm acest gest la faptele lui Dumnezeu și vedem imediat care-i este consistența.

Dumnezeu, făcut om, Iisus Hristos, marea și unica autoritate supremă a Universului, este neacceptat de ai săi, batjocorit, trădat, bătut, scuipat, înjurat, răstignit, omorât pe cruce ca unul dintre cei mai mari tâlhari ai neamului său. El, Dumnezeu și Om adevărat, a spus-o de atâtea ori că noi oamenii nu-L putem primi, a văzut în oameni puțina credință și ușurința cu care astăzi te laudă și mâine de răstignesc. Și totuși n-a deznădăjduit ci a spus, parafrazez puțin: „În orice situație ați fi, oricât de greu, îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”

Dacă Creatorul Însuși s-a lăsat învins în fața dușmanilor Săi, smerindu-se… a făcut aceasta pentru a fi cu toți alături în suferință până la sfârșitul veacului! Pentru a-și da întâlnire cu omul, în punctul în care omul va avea maximul de disponibilitate pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. În adânca suferință, în dărâmarea propriului „imperiu” sufletesc omul e singur, și doar ziditorul sufletului său mai poate face ceva. Atunci omul, cu voie sau fără de voie, e atent la voia lui Dumnezeu. Atunci poate accepta mâna întinsă a celui ce înviază din morți!

În suferință, de multe ori, e marea șansă a omului de a se lepăda de ce este rău în el însuși.

Prin urmare, ce demnitate este în a-ți lua viața singur, murind în propriile păcate? Ce mare lucru este a apăsa pe un trăgaci sperând la o pace după moarte, în care crezi tu că Dumnezeu nu există, că nu va exista nicio analiză interioară, nici un bilanț al vieții tale?

Sinuciderea e o fugă de tine însuți! Dar omul este creat să fie veșnic, și nu poate fugi nicăieri de sine însuși. Oriunde sunt, cu mine sunt, în mine, în mizeria sau curăția propriului meu suflet!

Din moarte nu ne scoate decât Hristos! Unde voi fugi de la fața lui Dumnezeu?

Pentru Hitler, ar fi fost o mare oportunitate să fie prins, judecat, condamnat… ar fi înțeles ce a semănat el în lume, și ce culege acum. În suferință apare pocăința, dorința de schimbare…

Sinuciderea nu e un gest de demnitate ci gând diavolesc de a refuza cu orice chip voia lui Dumnezeu pentru tine și pentru lume!

Sinuciderea e refuzul omului de a trăi în Adevăr și într-o lume creată după voia lui Dumnezeu nu a oamenilor!

Creștinul, omul firesc, se recunoaște prin respectul său extraordinar față de viață, în toate formele ei, de la cele mai însemnate până la cele mai vizibile, până la Dumnezeu Însuși care spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.

(Claudiu Balan)