Despre cunoaștere și ignoranță

Oamenii se socotesc rationali insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare)

Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului. (Antonie cel Mare)

Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)

Sufletul cu adevarat rational vazand fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor in viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)

Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

Omului credincios si celui ce vrea sa inteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvantul Lui. Si toate sunt pentru om.(Antonie cel Mare)

Cel ce a dobandit cunostinta si culege din ea rodul placerii nu mai crede dracului slavei desarte, care ii infatiseaza toate placerile lumii. Caci nu i-ar putea fagadui un mai mare lucru ca vederea duhovniceasca. Cata vreme insa n-am gustat din cunostinta sa ne supunem voiosi ostenelilor cu fapta, aratand lui Dumnezeu tinta noastra: ca toate le facem pentru cunostinta lui. (Evagrie Ponticul)

Cunostinta este tot ce poate fi mai bun, caci este impreuna lucratoare a rugaciunii, trezind din somn puterea de intelegere a mintii, pentru contemplarea cunostintei dumnezeiesti. (Evagrie Ponticul)

Nestiinta indeamna la impotrivire fata de cele ce sunt de folos si nerusinandu-se sporeste numarul pacatelor. (Marcu Ascetul)

Cel ce nu cunoaste adevarul nu poate nici crede cu adevarat. Caci cunostinta naturala premerge credintei. (Marcu Ascetul)

Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua dupa nestiinta e necredinta.

Cunostinta lucrurilor creste in proportie cu implinirea poruncilor; iar cunoasterea adevarului, pe masura nadejdii in Hristos. (Marcu Ascetul)

Cunostinta lucrurilor foloseste omului in vreme de ispita si de trandavie. Dar in vreme de rugaciune il pagubeste. (Marcu Ascetul)

Atat intelepciunea, cat si cunostinta, cat si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfant. Dar fiecare din ele isi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune, altuia cunostinta intru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu indeamna sufletul sa cuvanteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec in viata monahala sunt luminati de ea in simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca insa se da cuiva pe langa cunostinta si intelepciune, in duh de frica, lucru ce rar se intampla, aceasta descopera insasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintai obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvant. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, cand lipsesc cu desavarsire grijile; iar intelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)

(Extrase din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii)