Despre iad și ce ne-am face fără el…

Iadul. O realitate teribilă. La fel de teribilă precum Dragostea căreia I-a întors spatele. Oare putem să vorbim și altfel despre iad? Oare putem să vorbim despre iad întorcându-ne chipul către această teribilă Dragoste? Se pare că acesta e singurul mod în care putem vorbi de el. Dar și cel mai minunat, cel mai duhovnicesc.

Pentru secolul XX, pentru oamenii care caută Dragostea, Dumnezeu a dat cuvântul cel abisal Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Dar ce lucru absurd, de ce să cauți Dragostea în iad, am zice noi?… Oare Dragostea nu e ieșire din iad? Dar aici e taina cea minunată. Unde să începi să cauți Dragostea mai bine decât în iad?

Și totul, deodată, capătă înțeles. Unde să te găsească Dragostea cu adevărat decât în punctul de jos al vieții tale, la capătul depresiei tale, la capătul unei relații toxice și abuzive? Unde să-ți dea Mântuitorul mâna, mereu, decât în colțul cel slab al sufletului tău, decât în teama ta, în insecuritatea ta, în frica de moarte a ta?

Să ne gândim bine. Adam și Eva și copiii lor au stat în iad vreme de 5.500 de ani până a venit Mântuitorul. Au stat însă nu plecându-se la deznădejdea iadului, ci având nădejdea unui Mântuitor, a unui Mesia din sămânța lor. Oare ei nu au trăit în locul în care se așteaptă o Mare Dragoste? Oare nu au împlinit – Adam și Eva – iar și iar cuvântul cel minunat spus Sf. Siluan în sec. XX: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”? Căci ei au înțeles că nu se pot scoate singuri de acolo, și omul fără Mântuitorul, cum a spus El, „nu poate face nimic” (Ioan 15, 5). Și atunci iadul lor s-a făcut o dulce așteptare a Dragostei, un timp de anticipată salvare și izbăvire.

Să ne gândim, iarăși, bine. Oare unde au învățat fruntașii generației interbelice să găsească Marea Dragoste? Oare nu în iadul din temnițele comuniste, în lagăre și în închisori? Cine i-ar fi amintit lui Radu Gyr că o Mare Dragoste îl caută, îl vrea, și să trăiască suferința vieții ca freamătul acestei Dragoste care îl dorește? Ce vers minunat al poetului, care pare să fi înțeles, în duh, sensul cuvântului dat Sfântului Siluan: „N-ai jindui după un colț de Rai/ De n-ai purta un strop de iad în tine” (Antiteze).

Și de aici o mare și duhovnicească înțelegere. Ce ne-am face, iadule, fără tine…? Spre ce am mai suspina, dacă nu ni s-ar pune în față miza Dragostei celei Adevărate? Ce am face dacă am trăi în uitarea că o duioasă Dragoste ne caută, ne vrea, ne mângâie în așteptarea întâlnirii cu Ea. Și până la întâlnirea cu Ea, viața nu poate fi decât preambulul întâlnirii cu Ea. Un iad. Dar un iad dulce, un iad încărcat de nădejde. Adevăratul loc de unde se începe să se caute Dragostea, și anticiparea întâlnirii cu Ea.

Și această căutare nu înseamnă să căutăm iadul în sensul omenesc. Nu. Ne găsește el, oricum. De câte ori ne depărtăm de Dragostea cea curată a lui Dumnezeu. De câte ori ne depărtăm de sfințenie, de virtute, de pocăință, de câte ori plonjăm în uitare și în confortul vieții, nu are cum să ne aștepte decât el. Nu trebuie, deci, să-l căutăm, are iadul un „nas” pentru noi, parcă pentru a ne găsi. Sau poate că e mintea cea minunată a lui Dumnezeu care ne lasă din brațele Ei, ca să ne aducem aminte, mereu, ce înseamnă să fim cu Ea. Ca să vrem în cunoștință acea Mare Dragoste pe care să învățăm s-o prețuim. Iadul, așadar, nu înseamnă să vreau să fiu într-o ceartă cu soțul meu, nu înseamnă să accept o relație abuzivă și toxică, nu înseamnă să beau sau să mă droghez, nu înseamnă să-mi pierd viața în distracții și iubire de sine. Nu. Ci odată ajunși în punctele acestea, sau pe drumul către punctele acestea, să-mi dau seama în cel loc sunt față de Dragoste. Înseamnă să încep să percep realitatea în care am intrat, de unde Dumnezeu s-a retras discret, ca să mă facă să rămân cu adevărat în El și să nu mai vreau să plec de lângă El.

Și ce poate să mă oprească să caut această Mare Dragoste? Paradoxal, tocmai sentimentul că viața mea e OK. Tocmai impresia că am ce-mi trebuie în viață, sunt mulțumit de copiii mei, de realizările mele, viața e și cu bune și cu rele, dar prietenii și proiectele mele mă mulțumesc și mă împlinesc. Foarte bine că mă împlinesc, foarte bine că doresc să fiu un om integru, un tată integru, o mamă integră. Dar dacă nu mai simt în mine acel „strop” de iad al lui Radu Gyr, cum o să mai caut Dragostea cea minunată, cum o să mai vreau să fiu cu adevărat în Raiul brațelor Lui? Cum o să mai aibă acel „ghimpe” lecturile mele, căutările mele, creșterea mea între oameni, dacă ciobul acela de iad nu mă împinge să caut colțul acela de Rai? Căci e un ghimpe al Dragostei care-mi amintește că mă vrea. Și pentru asta, trebuie să ies din autosuficiența mea, din egolatria mea când consider că eu îmi sunt de ajuns. Și nu e nimic morbid sau patologic în asta, e cel mai teribil arc către viața în Dumnezeu! Uitarea în schimb, sau suficiența, sau mulțumirea omenească de mine – s-ar putea ca tocmai ele să reprezinte iadul cu adevărat. Acel iad din care nu se mai iese, pentru că nu mai vreau eu să ies. Mi se pare viața suportabilă și confortabilă așa.

A ține mintea în iad înseamnă, așadar, să înțelegi tot ce nu ești, tot ce nu vrei să ajungi, tot ce ai ajuns în afara iubirii Lui. A sta cu mintea în iad înseamnă că accepți această Mare Dragoste care te caută și să te întorci, mereu, cu fața către Ea. Și dacă, după cei ai ieșit puțin din iad, uiți de Ea și cazi iarăși în comoditatea vieții tale, Dumnezeu știe că ți-e mai de folos să te întorci în „iad” de unde să începi iar o relație cu Dragostea. Paradoxal, oamenii care stau cu mintea „în iad” – nu oamenii care sunt în iad pur și simplu, acceptându-l – sunt oamenii care ies mereu la Soare, la Dragoste, care caută mereu Lumina pe care n-o găsesc în ei. Cei care se mulțumesc cu „lumina” proprie, lumina proprie lor minți și vieți, s-ar putea să descopere că acea lumină era de fapt întuneric, cum ne avertizează Mântuitorul: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!”  (Matei 6, 22-23). A sta cu mintea în iad înseamnă a nu lua niciodată lumina din noi drept adevărata Lumină, sau a nu considera că ce e bun și frumos și dumnezeiesc în noi poate veni de la noi, ci de la El.

Și de aici vine adevărata seninătate. „N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi/ surâd numai acei care suspină…”, spune iarăși poetul. Căci când trăim fericirea într-un mod omenesc, fără cruce, o trăim într-un entuziasm de suprafață. O euforie care ține puțin și apoi lasă locul plictiselii obișnuite a vieții. Când suntem prea afișați, prea „de moment” în fericirea noastră, se vede că nu e o fericire, o nădejde care să fi venit „din iad”. Se vede că nu ne-am ținut mintea în iad. La fel cum își ține mintea „în iad”, într-un mod tainic și minunat, o mămică ce a suportat ore sau zile întregi durerile nașterii. A primit crucea vieții, și de acolo parcă, de „jos”, de unde e, în suferința ei, vine Lumina și o îmbrățișează… sub forma unui copil! Vine Mântuitorul și-i dă mâna, și-i pune-n palmă o mică viață, după chipul Lui. Și atunci în inima mamei se continuă versurile lui Radu Gyr: „Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi/ de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină”. Sau e mama care se roagă pentru copilul ei bolnav, ori fiica pentru tatăl ei muribund, ori prietenul pentru prietenul care a făcut accident. În acele clipe duioase, frumoase și dumnezeiești, de la spital, de acasă, acei oameni coboară „în iad” ca să găsească Dragostea lui Dumnezeu. Ca s-o ceară, smerit, pentru prietenul lor, soțul lor, tatăl sau copilul lor. Minunile adevărate se petrec în iad. Pentru că în iad s-a petrecut Învierea. Și în iad s-a arătat cea mai Mare Dragoste, o Dragoste așteptată 5.500 de ani.

Astfel, nu există Dragoste mai dulce decât cea care se arată „în iad”. Nu există Lumină mai frumoasă decât cea pe care o găsești când îți accepți întunericul în care ai ajuns. Nu există Căldură mai mare decât atunci când îți recunoști frigul inimii tale încălzită atât de des de iubirea de sine. Și ce ne-am face fără frig, sau fără întuneric? Cum am găsi vreodată reala, veritabila, lumină și căldură a Dragostei Lui, față de cele închipuite ale vieții noastre?

Legat de această pedagogie a absenței lui Dumnezeu, există un episod narativ, reconstituit poate, al unui dialog între micul elev Albert Einstein și profesorul său de fizică, ateu, care spunea că nu există Dumnezeu. Pentru că nu-L vedem, pentru că nu-L simțim, Dumnezeu nu există. Atunci micul Einstein se scoală din bancă și zice: „Herr professor, există întuneric…?” La care profesorul spune: „Cum să nu, bineînțeles că există…”. La care micul elev răspunde: „Nu, herr professor, întunericul nu există, el e doar retragerea luminii din acel loc”. La care profesorul cade descumpănit pe gânduri. Apoi, după o mică pauză, parcă lăsându-l să mediteze la păcatul lui, elevul îl întreabă iar: „Herr profesor, dar frigul există?”. La care profesorul, începând să fie nesigur pe el, spune: „Păi există, cum să nu existe?”. Iar elevul, ca un Iisus vorbind cu Maria Magdalena, îi zice iar: „Nu, herr professor, frigul nu există, el este absența căldurii și nemișcarea particulelor”. Și după o pauză scurtă, dar lungă cât distanța de la om la inima lui Dumnezeu, micul Einstein încheie: „Așa și Dumnezeu, herr professor, nu există în inima oamenilor în care e frig și întuneric”. Și lacrimile pe care nu le putea plânge profesorul le simte cititorul la auzul măreței și dulci Dragoste a lui Dumnezeu.

Pentru oamenii care spun că Dumnezeu nu există, iadul există. Prinde realitate. Acest remediu dureros, dar dulce și minunat, și singurul prin care Dumnezeu vrea să ne convingem de absența Luminii și Căldurii Lui. Și ce Dragoste smerită și minunată care Se dă pe Sine la o parte, chiar cu prețul că creatura Lui iubită va trăi, o vreme, în iad! Pentru că numai în absența Luminii și Căldurii Lui, omul va înțelege tot ce e întuneric și frig și nemișcare de particule în el…

O, iadule, ce ne-am face fără tine? Căci tu ești dulcele ghimpe al Dragostei lui Dumnezeu care ne împunge în coaste, care ne caută și ne vrea, și care, culmea, e dispusă să ne părăsească mai mereu. Sau poate că vrea s-O găsim mereu, și de aceea se comportă atât de ciudat. Atât de mântuitor.

Nu te-am căuta, Doamne, de n-am avea un ciob de iad în noi. Dar ce ne-am face fără ciobul Dragostei Tale?

(Protos. Iustin T., 13 august 2022)