Despre încrederea în Dumnezeu, sau virtutea nădejdii
O dată cu evenimentele din 1989 s-a vorbit din ce în ce mai mult despre religie, credință și tradiție ortodoxă în România. Acesta este un fapt extraordinar, care a permis unor generații întregi post-decembriste să acceadă la un tezaur neprețuit, păstrat cu multă jertfă în perioada comunistă. Auzim astăzi vorbindu-se din ce în ce mai mult despre diferite subiecte duhovnicești, mai ales despre credință și dragoste. Un subiect mai puțin abordat și dezvoltat este cel al încrederii în Dumnezeu, sau al nădejdii creștine.
Încrederea reprezintă în general convingerea că ceea ce îți dorești se va realiza. În acest sens ea este sinonimă cu speranța sau nădejdea. Ea poate fi încredere în ceva sau cineva, certitudinea că acel cineva sau ceva te va sprijini, îți va fi favorabil sau nu te va minți, se va ‘ține de cuvânt’. În sens creștin nădejdea reprezintă încrederea că Dumnezeu vrea și poate să ne dăruiască tot ceea ce ne-ar putea face fericiți și în același timp ne este de folos spre mântuire, adică spre o apropiere din ce în ce mai mare de Dumnezeu și de cei din jurul nostru. Această încredere este exprimată în cult prin rugăciunea „Doamne miluiește!”.
Față de cererea de mântuirea, miluirea cuprinde în sine nu doar cele necesare sufletului ci și cele de care avem nevoie aici, în această viață pământească. Ea reprezintă nu doar credința că Dumnezeu există ci și încrederea că El este bun și iubitor și că vrea și poate să ne ajute. Dacă prin credință lucrurile sunt doar potențiale, virtuale, ele devin active sau reale prin nădejdea noastră că Dumnezeu le poate împlini, actualiza și prin rugaciunea noastră de cerere către El: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11:24).
Pentru a înțelege mai bine modul în care nădejdea sau lipsa ei ne afectează relația personală cu Dumnezeu putem analiza două modele prezente în Noul Testament. Este vorba despre Sfântul Apostol Petru și despre Iuda. Ce este comun celor doi apostoli este faptul că ambii s-au lepădat la un moment dat de Mântuitorul Hristos. Faptul că motivația pentru care cei doi au facut acest gest este diferită este mai puțin important. Ce contează mai mult pentru tema noastră este modul în care fiecare din cei doi a trăit această lepădare personală și urmările ei. Și aceasta, după cum vom vedea, are implicații deosebite pentru modul în care și noi ne trăim lepădările noastre zilnice astăzi.
Pocăința lui Petru s-a manifestat printr-o încredere nezdruncinată în iubirea și bunătatea lui Hristos (Care dealtfel îi și anunțase dinainte tripla apostazie), devenind astfel model pentru o autentică pocăință creștină. Spre deosebire de aceasta, căința lui Iuda a fost una lipsită de încredere, nefiind așadar o adevărată pocăință care să producă o renaștere sufletească ci doar un regret, o remușcare, deznădejdea lui ducându-l în final spre pieire.
În Evanghelia după Ioan la capitolul 17, Iuda este numit „fiul pierzării”. Prin pierzare putem înțelege atât pierderea vieții veșnice ca urmare a degradării morale cât și modul prin care se ajunge la această degradare. Pierzarea sau pierzania poate face referire la faptul că anumite acțiuni pot cauza atât de mult rău persoanei care le face încât acest rău să nu mai poată fi reparat, îndreptat. În cazul lui Iuda acest rău s-a produs în momentul în care el și-a pus capăt zilelor. În deznădejdea sa el nu a mai putut concepe, ca Petru, că Hristos e un Dumnezeu „a toată milostivirea și îndurarea” Care are „nemăsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oameni”, așa cum Îl numim în rugăciune, ci s-a concentrat mai mult asupra consecințelor faptei sale, fiind lipsit astfel de posibilitatea unei autentice pocăințe. Dacă ar fi crezut cu tărie că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”, așa cum Îl mărturisise Petru, și ar fi avut încredere că El poate ierta păcatele oricui, indiferent de greutatea lor, atunci poate pocăința lui ar fi dat roade, renăscându-l la o viață nouă alături de Hristos.
Cred că aceste modele pot fi foarte folositoare pentru noi, astăzi când se pare că s-a înmulțit fărădelegea iar numărul sinuciderilor a crescut (Conform OMS, rata cazurilor de suicid a crescut cu până la 60% în ultimii 50 ani). Încrederea că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dragostei, plin de iubire și compasiune pentru copiii Săi este singura care ne poate oferi tărie și putere de a merge mai departe, indiferent de ispitele și căderile pe care le suferim. Doar așa ne vom putea simți iubiți de Dumnezeu în fiecare moment, conștienți fiind că El ne vede întotdeauna la măsura maximă de frumusețe cu care ne-a înzestrat atunci când ne-a creat și nu așa cum păcatele noastre ne-ar putea prezenta.
Bineînțeles există o diferență între acestă încredere care nu ne lasă pradă deznădejdii și o lejeritate care ne-ar putea îngădui să păcătuim, știind că Dumnezeu oricum ne va ierta. Deasemenea cred că este foarte important să știm că suicidul nu este o soluție ci din contră, că această acțiune face imposibilă orice soluție sau orice tentativă de a repara ceea ce ni se pare că am greșit.
Să avem așadar întotdeauna credința că Hristos este Păstorul cel Bun, Care nu ne lasă pierduți sau căzuți, Care nu ne părăsește nici când noi L-am părăsit ci iese în căutarea noastră, Care ne vindecă rănile și ne ridică, făcându-ne din slugi ai păcatului, iarăși fii ai Tatălui. Să fim încredințați că toate câte vom cere de la Tatăl în numele Său vom primi, încrederea făcând astfel ca rugăciunea să fie un ‘mulțumesc’ rostit chiar înainte de a primi lucrul dorit. Știind că „prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8:24) și că fără Hristos nu putem face nimic (Ioan 15:5), să rostim și noi zilnic împreună cu Pavel „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”! (Filipeni 4:13).
Radu Iacob
