Despre pacatul parfumarii

24

parfumFolosirea parfumurilor si grija trupului duc la savarsirea a patru mari lucruri rele, dupa cum ne spunea regretatul parinte Constantin Mihoc:

– diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;

– introduce în suflet mândria şi slava deşartă;

– introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea (cel) care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei (lui);

– face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.

Dar sa-l lasam mai bine pe Sfantul Ioan Gura de Aur, sa ne spuna cum stau lucrurile cu parfumurile, mai ales noua, parfumatilor de astazi cu toate mirosurile stricaciunii: ale desertaciunii si comoditatii, ale inchipuirii de sine si ale nepasarii dar si ale mirodeniilor de tot felul, cu care ne ascundem adevarata infatisare:

„Haide să mergem şi la altă poartă, la miros. Şi prin această poartă se introduce în suflet vătămare dacă nu este bine astupată, spre exemplu: parfumurile şi mirosurile plăcute. Nimic nu nimiceşte atâta vigoarea sufletului, nimic nu-l moleşeşte atâta cât mirosirea parfumurilor plăcute. Dar mi-ar obiecta cineva:

– Ce vrei să spui? Trebuie să-mi facă plăcere murdăria?

– Nu spun asta, dar să nu fie nici una, nici alta. Nici un copil să nu se parfumeze, îndată ce creierul a primit mirosul, a moleşit tot trupul. Prin parfum se aprind plăcerile şi se dă naştere păcatului. Prin urmare, astupă şi această poartă! Rostul mirosului este de a respira aerul, nu de a primi mirosurile plăcute. Poate că unii vor râde că ne ocupăm de lucruri mici când vorbim despre un astfel de mod de purtare. Nu este vorba de lucruri mici, ci de fiinţarea, de educaţia şi formarea întregii lumi, dacă se aplică aceste reguli spuse de mine.” (Despre slava desarta si despre crestearea copiilor)

„Un proverb spune că niciun ostaş, când e pe câmpul de luptă, nu se încurcă cu grijile vieţii. Ostaş eşti şi tu, ostaş duhovnicesc! Iar un astfel de ostaş nu doarme în pat de fildeş, ci pe pământ. Nu se unge cu miruri, cu parfumuri! După ele aleargă desfrânatele, stricaţii, cei ce joacă pe scenă, cei ce nu se îngrijesc de sufletul lor. Tu nu trebuie să miroşi a parfum, ci a virtute! Nimic nu-i mai necurat decât un suflet care are un trup ce miroase a parfum. Parfumatul trupului şi al hainelor este semnul duhorii lăuntrice şi al necurăţiei. Când diavolul se năpusteşte ca să strice sufletul şi să-l moleşească, atunci întipăreşte şi în trup, cu ajutorul parfumurilor, murdăria stricăciunii lui. După cum cei care au necontenit guturai şi le curge nasul, îşi murdăresc şi hainele, şi mâinile, şi fata pentru că îşi şterg mereu nasul, tot astfel şi sufletul întinde asupra trupului răutatea stricăciunii lui. Ce lucru mare şi bun îţi poţi închipui despre un om care miroase a parfum, care se aseamănă cu o femeie, dar, mai bine spus, cu o desfrânată, cu unul care şi-a ales ocupaţia de dansator? Să-ţi miroasă sufletul a parfum duhovnicesc, ca să-ţi fii de folos şi ţie, şi celor din jurul tău!” (Omilii la saracul Lazar)

„Copacii aflaţi în locuri neînsorite şi ferite de vânturi poate că par falnici, sunt însă neputincioşi şi sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantaţi în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor şi zăpezilor, devin mai tari ca fierul.

Aşa şi cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu şi sunt îmbăiate şi parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoinţe duhovniceşti înalte.

La fel se întâmplă şi cu sufletele care trăiesc în comoditate, care nu încearcă necazuri şi suferinţe, care se mulţumesc cu desfătările pământeşti, care urmează calea fericirii lumeşti. Sufletele acestea devin bolnăvicioase, fragile, moi ca ceara. Dimpotrivă, sufletele care suferă şi se chinuie pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia Lui veşnică devin tari ca oţelul. Prin pătimirea continuă dobândesc rezistenţă şi vitejie, răbdare şi nădejde.” (Roadele necazurilor)

„Dar apoi, cum să nu fie cea mai de pe urmă prostie a pune atâta râvnă pentru ceea ce nu merită a se face atâta vuiet, şi a întrebuinţa atâtea maşinaţii, ca: a trăda mântuirea lor, a dispreţui ameninţările gheenei, a batjocori pe Dumnezeu şi a trece cu vederea pe Hristos cel flămând? Şi încă ce ar mai putea zice cineva despre luxul cu aromatele (parfumurile) cele din India, cele din Arabia, cele din Persia, cele uscate si cele lichide, despre acele miruri, acele afumători, care toate la un loc cer o cheltuială mare şi zadarnică? De ce miroşi a parfum, o, femeie, în timp ce trupul tău pe dinăuntru este plin de necurăţii?! De ce cheltuieşti pentru un lucru împuţit? E ca şi cum ar turna cineva mir în mlaştină, sau balsam într-o cărămidă găurită. Dacă voieşti mir, sunt aromate cu care ai putea să-ţi ungi sufletul, nu din Arabia, nu din Etiopia, nici din Persia, ci chiar din cer coborâte, cumpărate nu cu aur, ci cu intenţie bună, şi credinţă sinceră. Pe acest mir cumpără-l, al cărui miros poate umple lumea întreagă. Acest mir îl revărsau dintr-înşii apostolii, după cum zice: „pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă.” (II Corinteni 2, 15-16) Şi ce vrea să zică prin aceasta? Că şi porcul, se zice, se sufocă de mirosul cel plăcut al mirurilor. Şi nu numai trupul apostolilor, ci chiar şi hainele lor slobozeau din ele miros duhovnicesc. Hainele lui Pavel aşa de plăcut mir revărsau din ele, încât şi pe demoni îi alunga. Mirosul acesta cu cât era mai folositor decât acela al florilor, decât acela scos din coaja scorţişoarei? Şi, oare, nu era mai plăcut acesta decât acela al smirnei? Că dacă alungă până şi pe demoni, apoi ce n-ar fi făcut? Acest mir să ni-l câştigăm; iar mirul duhovnicesc îl întocmeşte prin milostenie. Acest mir chiar şi după ce ne vom duce acolo, îl vom mirosi. Şi precum aici pe toţi îi întorc, spre ei, cei parfumaţi cu miresme, fie la baie, fie în biserică, sau în fine în orice alt loc unde este mulţime de lume, dacă s-ar împrăştia un astfel de miros, toţi s-ar simţi atinşi, şi toţi şi-ar întoarce faţa în acea parte, tot aşa în acea lume a sufletelor intrate şi parfumate cu miruri duhovniceşti, toţi se vor îndrepta spre acea parte, şi se vor sfii de vederea lor. Şi aici nici demonii, şi nici alte rele nu cutează şi nu se pot apropia, fiindcă se sufocă de acel miros. Acea mirodenie deci să o câştigăm. Mirurile cele de aici ne aduc o slavă deşartă şi prostească, pe când cele de acolo, bărbăţie şi admiraţie, şi pe lângă toate, ne dau şi un mare curaj. Mirul acesta nu pământul îl produce, ci virtutea; nu se veştejeşte planta ce-l produce, ci veşnic este verde; acest mir face cinstiţi pe cei ce-l posedă. Cu acest mir suntem unşi când ne botezăm; atunci revărsăm din noi miros plăcut. Râvnei noastre aparţine ca şi în viitor tot astfel de mir să emane din noi.” (Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei)

Pentru cei carora cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur provoacă indignare, revoltă şi dispreţ, este de trebuita sa marturism ca aceste cuvinte sunt un dus rece care spala cu putere miasma inchinarii la trup de care suferim adesea, si bisturiu duhovnicesc de mare pret cu care se taie bubele pacatelor ce au cuprins sufletele noastre, ca sa nu ne slabanogim cu totul de duhoarea pacatului. Toate acestea, desi dor, ne aduc vindecarea sufletului si bucuria simplitatii. Si mai degraba sa induram o dojana aspra si bine-meritata, decat sa ne pierdem mantuirea amagindu-ne ca suntem pe drumul cel bun. De-asemenea, este bine sa ne mai reamintim, din cand in cand, ca ortodoxia nu este un fotoliu pentru masaj in care ne-am asezat comod si de la care asteptam sa ni se dezmierde iubirea de sine, ci este calea cea stramta si grea care duce in Imparatia Cerurilor. „Toate imi sunt ingaduite dar nu toate imi sunt de folos”, asadar toate sa le facem in Hristos, Amin.

(Visited 140 times, 1 visits today)