Diavolul cere de la Dumnezeu o recunoaştere a unei „Împărăţii proprii”

Răul cu totul rău(fiinţial) nu există. El este într-o continuă născocire de sine şi într-un paradox nedefinit.

În mod normal, toată existenţa celui rău stă prinsă pe raţiunile bune ale fiinţei, dar pe care le direcţionează şi le foloseşte strâmb. Şi paradoxul tocmai în acest punct se instalează. Adică, ştim cu toţii că valenţele bune ale fiinţei, bogăţia conţinutului ei, nu se dezvăluie decât în colaborare cu harul dumnezeiesc. Dar, cel rău refuzând total harul, în mod direct fiinţa nu-şi mai dezvăluie conţinutul şi atunci, el nu are ce schimonosi. De aceea, este într-o născocire continuă de sine, într-o imitaţie fără egal, dar şi într-un chin insuportabil.

Chinul celui rău reiese din faptul că nimic nou nu se arată din sine, că totul este o repetiţie groznică, o secătuire usturătoare de fiinţă, căreia nu-i poate pune capăt. Şi aceasta nu doar că răul oricât ar scormoni, chiar nu găseşte noutate în sine, dar mai ales, usturimea se datorează faptului că din inima firii sale se aud încă chemările binevoitoare ale Creatorului. Pe acestea le refuză categoric, iar pe celelalte le caută şi nu le află. Astfel, imitaţia plictisitoare devine consecinţa acestei dureri, anume că cel rău nemaiavând raţiuni pozitive în sine pe care să le deturneze, nu poate avea nici variaţie a ispitelor.

De aceea, pentru a strâmba în continuare lucrurile el se foloseşte de valorile pozitive ale firii umane, pe seama cărora apoi, inventeză ispite pe măsură. Prin aceasta doreşte să dea impresia că şi răul poate fi „bun”. Dar, mai ales, se amăgeşte pe sine că produce ceva „bun”, că este şi el „creator” şi inventiv, că are şi el ceva propriu…, chiar dacă toate acestea îi măresc chinul şi nesuportarea de propria existenţă.

În acest sens, se vorbeşte despre încercarea celui rău de a cere de la Dumnezeu o recunoaştere a unei „Împărăţii proprii”. Adică, Dumnezeu să binecuvinteze răul, să-l accepte ca atare, iar această recunoaştere să fie un fel de „fiinţă a celui rău”. Dar, Dumnezeu oricum priveşte la raţiunea bună a celui rău şi de aceea îl iubeşte şi îl ţine în existenţă, dar nu poate fi deacord cu voinţa lui de a face întotdeauna răul, altfel indirect, Dumnezeu devine autor al răului. De fapt, recunoaşterea cerută de cel rău are un singur scop: să scape de chin, întrucât atâta vreme cât Dumnezeu nu este deacord cu faptele celui rău, chinul său creşte direct proporţional cu fabricaţiile imitatoare ale răului.

Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu nu este şi nici nu poate fi deacord cu cererea celui rău. Altfel, S-ar anula pe Sine ca izvor al Binelui şi Binele Absolut. Şi pentru că nu poate strămuta voinţa Creatorului, cel rău încearcă să-i indice lui Dumnezeu, cum şi în ce fel trebuie procedat. Pentru aceasta se foloseşte tot de om. Şi pentru că în iad nu mai suportă atâta sterilitate şi uscăciune a fiinţei s-a hotărât să-şi întemeieze visata „Împărăţie” pe pământ, acolo unde folosindu-se de bogăţiile spirituale ale omului, găseşte fond propice să „creeze” ispite şi să se „desfăteze” cu ele.

Tentaţia lui o recunoaştem în istorie, mai ales prin toate legiferările în numele cărora se vrea distrugerea firescului vieţii. Şi acestea sunt tot mai evidente, cu cât omul se lasă pradă plăcerilor şi instinctelor pătimaşe în pofida raţiunilor dumnezeieşti ale existenţei sale. Reuşita celui rău este evidentă, după cum a şi fost prevăzută de Sfântul Ioan în Apocalipsă. Răul este într-o continuă facere a „Împărăţiei sale” în deplin acord cu omul, care elaborând legi absurde pentru plăcerile sale susţine demersul celui rău pe pământ. Pe această cale legalitatea „Împărăţiei celui rău” va merge până acolo încât se va declara Împărat cu acte în regulă. Chiar va fi cerut ca rege de către cei supuşi lui, va fi Antihristul cel anunţat, cu toată ceata şi faptele sale înşelătoare.

Numai că, pentru toată această „reuşită”, cel rău nu are nici o contribuţie originală. El are numai acordul omului şi îngăduinţa Domnului, dar binecuvântare de Sus nu are şi nici nu va avea. De altfel, toată îngăduiţa lui Dumnezeu nu-i pentru desfătarea răului, cum greşit se amăgeşte. Dimpotrivă este timpul milei pentru cei chemaţi la mântuire, a căror cununi sunt împodobite direct proporţional cu nereuşita tuturor ispitelor celui rău.

Iar atunci când cel rău pare să-I demonstreze lui Dumnezeu că nu are încotro, că a dat greş iubind până la sfârşit şi că oamenii îl cer şi-l vor pe el domn, atunci va fi nimicită întreaga temelie a „Împărăţiei celui rău”: din iad, de pe pământ şi de oriunde. El nu va fi ucis de puterea dumnezeiască răzbunătoare, ci de mila Mielului înjunghiat, care se va arăta şi va transfigura totul cu iubire în har. Această iubire binevoitoare şi nemărginită cu care Domnul, la venirea Sa, îi va îmbărţişa pe toţi, va fi „focul cel veşnic gătit diavolului şi îngerilor săi”, căci o vor refuza.

În realitate, toată legitimarea celui rău se va nărui prin implozie. Vor năvăli în exterior toate raţiunile dumnezeieşti ale creaţiei, atrase fiind de prezenţa Făcătorului lor. Se vor dezvălui toate gândurile divine ale creaţiei, pentru unii spre bucurie, pentru alţii spre nefericire, căci au ales altfel decât a vrut Creatorul lor.

Legile veşnice dumnezeieşti vor birui „legalitatea” iluzorie a răului îngeresc şi omenesc şi va fi o singură „Împărăţie” – precum şi este – spre bucuria celor ce o recunosc şi nefericirea celor care o refuză.

(Gheorghe Butuc)