Diavolul este stăpânitorul unei lumi ireale

Poate şi voi aţi fost surprinşi când chiar Domnul Hristos îl numeşte pe diavolul „stăpânitorul lumii acesteia”. E foarte ciudat când auzi din gura Creatorului lumii celei văzute şi nevăzute că un înger căzut, creat tot de El, stăpâneşte lumea întreagă. Nicolae Steinhardt explică extraordinar asupra cărei lumi este diavolul stăpânitor:

În tren mã reţine formula „diavolul este stăpânitorul lumii acesteia“. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul – Luca 4,6 – nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel – e lumea lui.

Operatia de curăţire nu cere aşadar o recreatie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi Versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altã fizcere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.

Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlenskyz: arta e nostalgia lui Dumnezeu. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e totuna cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tãrâmuri.

E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens lumea stăpânitä de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită“ şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale.

Structurile nu diferă, „structural“ vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decât Binele, Cuvântul. Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Câtã vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se tine de cuvânt: dã ceea ce a promis. În clipa mortii însă (ori a pocăinţei cutemurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfârşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie şi oare Soll und Haben, umila carte a lui Gustav Freytag, nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein und Zeit), desigur că acordul stabilit „se lichidează“ (vezi Faurt) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflectie în oglindă.

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esentei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis – angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) – într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc. Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea si cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo: iar cuvântul omenesc fiind şi el ,,creator“, ca şi al Tatălui (Facerea 2,19), castelul cârciumă s-a fi făcut. Cârciumă l–ai numit, cârciumă e. În virtutea dumnezeieştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, gresite, lumea culorii sărite la tipar.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii