Diavolul e piedica a treia în calea întoarcerii noastre Acasă (pr. Arsenie Boca)

În calea mântuirii, sau a intoarcerii Acasă, mai dăm de o piedică: de vrăjmaşul mântuirii – diavolul însuşi, de puterea răului în persoană. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut. 

Dacă a fost bătut când se lupta cu noi dinafară prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat – după zeci de ani de lupte dinlăuntru – din trup şi suflet, vine în persoană să se războiască cu noi, vine cu toate puterile dracilor săi să ne dea război. De acum începe războiul cu mintea, războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, războiul nevăzut, spre care să nu îndrăznească nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu. Atâta cât trebuie să ştie şi să lupte oricine care vrea mântuirea, va afla când va fi cuvântul despre războaiele diavolului cu sufletul. Deocamdată să ne mulţumim a şti că arme asupra diavolului avem aceste trei:

– Numele Domnului, şi Numele Maicii Domnului; despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem ca numele lui Dumnezeu”.

– A doua armă împotriva diavolului este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au Sfânta Cruce, cu ce semn Vă apăraţi de diavolul? N-au semn, că nu-i lasă diavolul să-l facă. Semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă”.

– Iar a treia apărare este smerenia sufletului, când în ceasul tulburării tale zici din adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”, şi fă inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea. Vede Dumnezeu osteneala ta şi nicidecum nu te va lăsa.

Pentru ca omenirea să înţeleagă drama desăvârşirii persoanei omeneşti a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, care este văzut ca o a doua creaţie a lumii, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşirii sale personale. Această desăvârşire, urmărită şi aşteptată de Dumnezeu de la om, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu-Omului.

Că Dumnezeu prea milostivul, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul din partea Sa ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării în calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om desăvârşit, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat – şi ne-a învăţat calea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers omeneşte pe calea cea nouă. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care El însuşi, cel dintâi, a mers pe ea, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20), precum Însuşi a zis. De aceea El e Calea şi naturală şi supranaturală a desăvârşirii. El e, pentru noi oamenii, măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat.

Ştiind diavolul că mâncările, avuţiile şi slava sunt cele trei între care se frământă toate cele omeneşti, cu acestea a ispitit şi pe Domnul în pustie ca doar-doar Îl va prăvăli şi pe El în prăpastia pierzării, Ca pe tot omul. Însă Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri.

Ştiind Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, S-a grăbit să le păzească asemenea unui om, de la început până la sfârşit. Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii şi a unui potrivnic, altfel nu ne mântuim.

Cu acest potrivnic a avut Iisus o luptă îndoită, una prin ispitele plăcerii cu care a fost momit, căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu şi a doua prin încercările durerii, care, cum zice Sfântul Maxim, era stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Dar Domnul l-a bătut pe diavol, câştigând – ca om – o biruinţă desăvârşită asupra lui, deoarece el, diavolul, nu avea nimic din ale lui în Domnul (Ioan 14,15).

Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni altul: porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti; a deschis Împărăţia lui Dumnezeu, a vestit învierea şi a dat mântuirea în dar.

Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ceea ce e totuna cu crearea firii din nou. Mântuitorul, omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte caun dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.

Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ: pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii, împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire. Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu se ascunde în poruncile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul şi Maxim Mărturisitorul. Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.

Prin urmare, şi noi dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea. Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi potrivnici, care-I închid uşa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, Îi ridică piedici „practice în cale”.

Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câştigând – ca om – o biruinţă desăvârşită asupra diavolului, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul, El care e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea, ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care-i ţinea pe oameni. El e modelul de luptă, cât ţine calea mântuirii.

Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi Se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea noastră pământească.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate, face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii omeneşti, care se alipeşte de plăcere ca de un „bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin patimi care produc o plăcere imediată, dar care cu timpul, devastând, întunecă totul şi pervertesc înţelesurile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nicidecum frânarea ei. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce practică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce – desăvârşita lepădare de sine – mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după inviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta.

Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu, iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici. Cel ce se converteşte din toate puterile fiinţei sale şi cu toată sinceritatea la creştinism care este o a doua creaţie a lumii, o a doua creaţie a omului, o a doua creaţie a firii, cel ce poate să se convertească la Domnul nostru Iisus Hristos cu toată sinceritatea şi la toată lumina cunoştinţei şi a dragostei de care-i capabilă această cunoştinţă dumnezeiască, acela se converteşte la toată dragostea – cea una, a lui Dumnezeu, singura care poate face unificarea!

Pr Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor, vol. 1, Editura Credința Strămoșească, 2012, p. 41-51)