Diferenta intre compatimirea lumeasca si compatimirea duhovniceasca

Nu cred ca este om care sa nu compatimeasca pe cineva, fie si doar atunci cand obiectul compatimirii este chiar propria persoana. A compatimi pe cineva inseamna a avea simtaminte de mila, de empatie fata de durerea si suferinta cuiva, inseamna a avea omenie fata de oameni. Compatimirea este unul dintre cele mai nobile si profunde sentimente umane, inseamna defapt „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”.

Din pacate, lipsa de perspectiva a vietii vesnice si amagirea vremurilor pe care le traim, ne-au afectat inclusiv vederea sanatoasa asupra compatimirii semenilor. Asa se face ca astazi, dintr-o compatimire gresit inteleasa, oamenii incurajeaza sinuciderea sub obladuirea eutanasiei. Tot dintr-o compatimire bolnava, oamenii au gasit ca scuza avortul in cazul familiilor cu posibilitati materiale reduse.

Din compatimirea propriei singuratati multi tineri isi scuza patima masturbarii.

Din compatimirea propriilor necazuri multi dintre noi isi scuza patimi precum lacomia pantecelui si excesele de bautura.

Din compatimirea gresit inteleasa a necazurilor celor din jur, dam sfaturi proaste care atrag apoi si mai multe necazuri asupra celor care le primesc.

Din compatimirea fara de nadejde il judecam pe Dumnezeu si ajungem la necredinta.

De ce avem o compatimire gresit inteleasa? Pentru ca raportam circumstantele care ne provoaca compatimirea numai la interesele de moment. Asa se face ca ne aprindem de manie fata de Dumnezeu atunci cand vedem oameni buni care se chinuie in necazuri mari. Dar aceasta se intampla deoarece compatimim semenii fara sa avem constiinta faptului ca Dumnezeu intoarce in bine orice rau facut de oricine. Neavand increderea si nadejdea in Dumnezeu, incepem sa cartim, sa spunem ca El este nedrept si ca nu ii ajuta pe oameni. De la judecarea lui Dumnezeu nu mai este decat un pas pana ce diavolul ne insufla necredinta, adica moartea sufleteasca. Iata cum, printr-un simtamant de compasiune, pe care vrajmasul ni-l fura vazand ca nu-l incredintam milei lui Dumnezeu, ajungem sa ne razvratim ca si cel ce ne stapaneste acum compasiunea.

De aceste ispite nu au fost lipsiti nici sfintii. Dreptul Iov, fiind compatimit intr-un mod gresit de propria sotie, este ispitit de aceasta sa se lepede de Dumnezeu numai sa scape de necazurile abatute peste el. Numai ca Iov nu pleaca urechea la nebunia de moment a sotiei, rabdand cu gandul ca Dumnezeu are sa scoata ceva bun din aceasta grea stramtorare. Timpul a aratat ca Iov nu s-a inselat, primind inapoi cu mult mai mult decat pierduse.

Tot in Sfanta Evanghelie avem un exemplu de compatimirea lumeasca care este mereu lipsita de o finalitate sanatoasa. Sfantul Petru, la auzul patimirilor pe care Mantuitorul le vesteste apostolilor,  sare ca ars la inima: „Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!”. Pentru ca a avut o compasiune utilitarista, limitata doar la bucuriile de moment, Petru capătă de la Domnul palma aceasta: „înapoia Mea Satano! sminteală îmi eşti!”

Desigur că Petru nu era Satana, dar intentia de compatimire a lui Petru a fost deturnata de Satana capatand un sens gresit. Pe termen scurt ar fi parut intelept ca Mantuitorul sa nu se primejduiasca de moarte si sa propavaduiasca in continuare evanghelia Sa, insa facand asa nu am mai fi avut piatra de temelie a credintei noastre: Hristos cel mort si inviat. Dar iata cum timpul a aratat ca moartea lui Hristos ca om, desi a fost o pierdere grea pentru apostoli  a avut apoi un castig nebanuit de mare atat pentru ei cat si pentru lumea intreaga, de la Adam pana la cel din urma om care va sa fie pe acest pamant. Iata si cum sfatul lumesc al lui Petru, pornit dintr-o compasiune limitata doar la interesele lumii acesteia, statea impotriva unui plan duhovnicesc care avea sa schimbe lumea intreaga.

Este firesc sa compatimim pe cineva aflat in necaz, insa este gresit sa oferim pacatul ca solutie pentru a iesi din acel necaz. Cel mai des intalnit exemplu de compasiune amagitoare este sa spui unei familii necajite ca este mai bine sa avorteze un copil decat sa-l creasca in lipsuri materiale, crezand ca asa faci un bine. Timpul a aratat mereu ca  pacatul nu este o solutie, oricata compasiune ar fi la mijloc, caci iata cum nenumarate mame patimesc din lipsa sanatatii sau a posibilitatii de a naste alti copii atunci cand isi doresc…dar nu mai primesc.

Ca sa intelegem cat de primejdioase sunt compasiunile care nu au constiinta finalitatii ultime, luam drept exemplu masurile economice care au fost luate in cazul Romaniei la inceputul crizei economice: Impozitul forfetar parea solutia cea mai buna pentru acoperirea nevoii urgente de bani la bugetul de stat. Daca acele nevoi imediate nu ar fi fost acoperite, atunci o parte din oameni ar fi avut imediat de suferit. Numai ca odata cu trecerea timpului s-a vazut ce dezastruoasa a fost acea decizie pentru economia tarii. Zeci de mii de firme mici, care hraneau cel putin tot atatea persoane, au falimentat din pricina impozitului forfetar si astfel s-a generat o nevoie si mai mare de bani cu care sa se suporte ajutorul social necesar tuturor celor care au intrat in somaj din pricina acelei solutii ce parea buna pe termen scurt. Mai mult decat atat, acum sufera aproape toti oamenii, atat din sectorul privat cat si din cel bugetar, iar masurile de austeritate care s-au luat au devenind pentru multi oameni adevarate drame. Iata cum o decizie aparent buna, pornita dintr-o compatimire limitata la situatia de moment, este defapt o decizie foarte proasta pe termen lung. Tot asa stau lucrurile si cand compatimim un sarac sau un bolnav, neintelegand cat de mult bine are sa faca Dumnezeu prin stramtorarea aceasta, atat celui pe care il compatimim cat si celor din jurul sau.

Diferenta intre compatimirea lumeasca si cea duhovniceasca este ca cea dintai este izvorata doar din judecata noastra limitata in timp, spatiu si profunzime, pe cand compatimirea duhovniceasca, desi pare de multe ori ilogica si nefireasca, se dovedeste singura adevarata pe termen lung, caci are mereu ca tinta finala mantuirea si bucuria vesnica.

Despre cum trebuie sa compatimim oamenii, ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur:

„Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătul pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.”