Dificultăţile rugăciunii

Dificultatea cea mai frecventă, cea cunoscută de fiecare din experienţă este arta foarte delicată de a pune în acord lumea noastră psihică, conţinutul ei mişcător, agitat, încărcat de grijile momentului prezent, cu conţinutul rugăciunii liturgice sau al rânduielii noastre personale. Dar în spatele acestei tensiuni foarte reale de căutare a unui dificil acord, se ascunde deseori o surdă existenţă, o formă de ispită foarte rafinată.

De obicei ea se foloseşte de argumentul sincerităţii: nu te afli pentru moment într-o stare de rugăciune; dacă te forţezi, rişti să profanezi sacrul, fiindcă, oricum, ai rămâne ispitit, exterior, absent, şi în cele din urmă, plictiseala şi apăsarea sufletului ar triumfa.

Trebuie oare în acest caz, să aştepţi momentul inspiraţiei, cu riscul de a nu-l afla niciodată ?

Pentru a suprima în germene această formă de tentaţie şi a îndepărta orice neînţelegere, este important să sesizăm că rugăciunea comportă o stare preliminară, un aspect ascetic de efort.

Iată experienţa unui sihastru: „Eu cred că nu există lucru mai greu decât rugăciunea. Când omul vrea să se aşeze la rugăciune tocmai atunci vrăjmaşii, demonii. caută să-l împiedice….rugăciunea cere luptă până la ultima suflare.”

Apare de asemenea rezistenţa firii, decurgând din lenevirea şi greutatea sufletului. Toată această latură întunecată a fiinţei umane ne face să înţelegem, pe urmele lui Origen, „că un singur sfânt e mai puternic în luptă prin rugăciunea sa, decât o mulţime de păcătoşi.” Altundeva, acelaşi autor face în treacăt precizarea că urcuşul unui munte înalt este obositor …

Dispunem noi de timp suficient pentru a ne ruga ? Desigur, şi încă de mult mai mult decât credem. „Câte clipe de toropeală, de neatenţie ar putea deveni clipe de rugăciune, aşa încât să ajungem atenţi, prezenţi faţă de fiinţe şi lucruri. Chiar grija, dacă devine dialog cu Dumnezeu, lăsare în grija Lui. I se poate dărui până şi oboseala care ne împiedică să ne rugăm, chiar şi neputinţa de a ne ruga.”

Tocmai în aceste clipe frecvente de singurătate, de oboseală, numele lui Iisus poate deveni un strigăt de chemare interioară, lumina care dă sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a îndepărta reveria sau, în sfârşit, pura binecuvântare asupra fiinţelor şi a lucrurilor. „Aducerea aminte de Dumnezeu, chiar fără să fie rostit un singur cuvânt, este deja rugăciune şi ajutor”, spune Sfântul Varsanufie.

Totodată „la ceasul când duhul rătăceşte este mai bine să citeşti decât să te rogi”, până în clipa când „Duhul însuşi învaţă inima”. De aceea, explică Sfântul Isaac, „rugăciunea este cheia care deschide înţelegerea Scripturii.”

(Reeditare) (Paul Evdochimov – Vârstele vieţii spirituale)