Din toata frumusețea Ortodoxiei ai ajuns să te îndrăgostești de Hristos?
Acum câteva săptămâni, fiind la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian în tabără și întrebându-l pe Părintele Moise de la Oașa: „Cine anume v-a impresionat din foștii deținuți politici pe care i-ați întâlnit? Cine v-a mișcat inima?”, părintele a dat un răspuns care m-a pus pe gânduri și mi-a plăcut în mod deosebit. Părintele Moise umblă de câțiva ani prin țară luând interviuri video foștilor deținuți politici, pentru a afla istoria din gura martorilor, adevărul direct de la sursă. A adunat deja câteva sute de ore de mărturii și o experiență extraordinară pe acest subiect, al suferinței neamului nostru românesc în regimul comunist.
Părintele ne-a spus că la început a fost îndrăgostit de Valeriu Gafencu și de viața lui sfântă și așa au început pelegrinările lui prin țară. Apoi ușor-ușor a început să cunoască și alți mari mărturisitori, oameni cu viață curată, care l-au atins la inimă, dar totuși după atâția ani, spune sincer că din toți „cel mai mult mi-a schimbat viața Părintele Ioan Iovan, pentru că m-a învățat să am evlavie la Hristos Domnul, la Sfânta Euharistie”.
Părintele mărturisește cum, nu demult, și-a făcut o analiză a sufletului și a observat că a fost îndrăgostit de multe lucruri din Ortodoxie dar „de tine Doamne nu am fost îndrăgostit niciodată”.
Ortodoxia e atât de frumoasă, e un tezaur al umanității și dumnezeirii, și e firesc să fii fascinat de multele ei aspecte. Unii sunt fascinați de muzica bizantină, alții de pictură, unii de viețile sfinților, alții de scrierile patristice și filocalice, unii iubesc Sfânta Scriptură, alții slujbele bisericii, unii îndrăgesc mult pelerinajele, vizitarea mănăstirilor țării, Muntele Athos, Ierusalimul, alții se bucură de cuvintele părinților duhovnicești, încă aflați în viață. Unii studiază cu drag dogmele Bisericii, alții istoria Bisericii, unii adoră greaca veche, latina și limba slavonă, alții cercetează manuscrisele vechi care au mărturii creștine. Unii iubesc predicile, alții fac milostenie cu cei bolnavi și săraci, unii caută să se închine la moaștele sfinților cerând ajutor, alții sunt fascinați de minuni… pe toți cei activi în comunitatea vie a Bisericii, Ortodoxia i-a cucerit într-ul fel.
Ortodoxia este un inepuizabil tezaur de creativitate și frumusețe, este o revărsare bogată a Harului lui Dumnezeu peste oameni, care dă naștere în noi și în lume la frumusețe.
Și totuși, în atâtea și atâtea manifestări ale frumosului, finalul ar fi să ne îndrăgostim chiar de Iisus Hristos, de Dumnezeu-Omul, de fapt să ne îndrăgostim de esențial, de esențialul Personal.
Toate manifestările frumosului născute în sânul Ortodoxiei au în mijlocul lor pe Izvorul Frumuseții, pe Izvorâtorul Harului, pe Însuși Dumnezeu Întrupat sau Euharistic. „Frumusețea e nume a lui Dumnezeu” spune Sf. Dionisie Areopagitul. Toată frumusețea Ortodoxiei, de fapt toată frumusețea Universului, e un indiciu pentru frumusețea Creatorului. „Și o floare este gând întrupat al lui Dumnezeu… și gândul lui Dumnezeu e frumos pentru că Dumnezeu este frumos” spunea părintele Ioan Bute de la Mănăstirea Casian din Dobrogea.
Și ce dramă ar fi să ne oprim la frumusețea Ortodoxiei și a lumii și să nu ajugem să-L iubim pe Cel ce din iubire a făcut Frumusețea pentru noi. „Dacă lumea e dar către om și frumusețea ei e mângâiere și hrană sufletului, înseamnă că lumea este indiciu al dragostei” spune iarăși părintele Ioan.
În mijlocul Ortodoxiei stă întâlnirea omului cu Dumnezeu în fața Potirului. E cel mai important moment al vieții, repetat la fiecare Sfântă Liturghie. Dar întâlnirea e reală când mănânc Trupul și Sângele Domnului și Dumnezeu vine în mine, și eu cu El ne întâlnim în sufletul meu. Simpla privire către Potir nu e împărtășire de Dumnezeu, nu e o întâlnire la aceeași intensitate ci ceva mult mult mai depărtat, în ceață, în umbră…
Din toata frumusetea Ortodoxiei ai ajuns oare să te îndragostești de Hristos?
Cred că a te îndrăgosti de Hristos înseamnă a aștepta și a dori cu toată ființa ca iarăși Dumnezeu să vină în tine… înseamnă a fi bucuros că mai urmează o Sfântă Liturghie, că iarăși Dumnezeu răspândește razele bucuriei în mine, și mă curățește.
Cred, cu toată tăria, și am învățat asta de la părintele Ioan Iovan, dar și de la sfinții Bisericii, că adevărata evlavie este dorul după împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, și pregătirea pentru această întâlnire, și dorința de a lucra împreună cu Harul lui Dumnezeu izvorât din Hristos care rămâne în mine, rămâne în noi.
Dacă Ortodoxia înseamnă pentru noi doar o predică frumoasă, o carte bună, o mănăstire plină cu flori, o cântare frumoasă la strană, un acatist și un paraclis, sau doar o participare fără împărtășire la Sfânta Liturghie, atunci suntem încă săraci. Și sunt creștini activi în viața Bisericii care se află în depresie, în tristețe… Ce paradox? Oare de ce?
A rămâne doar cu „ambalajul” Ortodoxiei, doar cu manifestările frumosului, fără a mânca pe Dumnezeu – Cel ce a rânduit ca ultim mijloc de vindecare a noastră, să mâncăm Trupul și Sângele Lui, înseamnă a primi foarte puțin din bogăția de Har pe care El a pregătit-o pentru noi.
Ortodoxia = Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului
Și deabia de aici începe viața duhovnicească, curățirea de patimi, forarea sufletului în cele mai adânci cotloane ale lui, pline de păcat și întuneric. Doar Dumnezeu care vine în mine mă vindecă, ca un doctor, cum numai El știe mai bine. O taină! O mare taină! Cum? Nu știu. Dar simt.
Dacă de toate ale Ortodoxiei te-ai îndrăgostit dar la Liturghie nu ți-e dor să te împărtășești cu Hristos, nu aștepți cu drag să-L mănânci pe Dumnezeu, atunci iubirea ta e într-un fel închinare la idoli.
Dorul după Sfânta Împărtășanie e semnul adevăratei sănătăți duhovnicești.
(Claudiu Balan)