Dintre pietrele sufletului

Mă uit uneori în inima mea şi văd acolo atâtea pietre de ridicat, atatea pânze de spălat, atâtea vânturi de potolit…E inima pe care Tu mi-ai dat-o, Doamne, şi pentru că e de la Tine, ştiu că şi Tu eşti în ea.

O, Bunule, Te-am uitat acolo…într-un colţ de inimă. Am adunat zi de zi pietre şi pe toate le-am aşezat pe spatele Tău. Le duci pe toate Doamne, ştiind că dacă m-ai lăsa pe mine, m-aş zdrobi sub ele… Tu ştii, Doamne, că într-o zi îmi voi aduce aminte de chipul Tău şi-L voi căuta cu dor sub mormanul de pietre.

Şi voi vrea să le azvârl pe toate, să le urnesc, ca să Te vad iar, Doamne… Iar Tu văzând neputiţa mea de a face acesta singură, chiar Tu Te vei înălţa din colţul strâmt în care Te-am uitat, vei scutura veşmântul Tău şi toate pietrele se vor face pulbere la picioarele Tale. Şi voi zări chipul Tău blând şi ochii Tăi curaţi. Atâta mă voi bucura de Tine, Doamne, cât nu voi privi în jurul meu.

Când ochii mei se vor desprinde de privirea Ta, şi se vor aţinti asupra lumii, atunci un văl de ceaţă Te va acoperi iar… şi iar va ploua cu pietre peste inima mea… şi peste Tine.

Milostive Doamne, mă iartă pentru toată piatra. Îndelung răbdătorule, nu  părăsi inima mea, ca nu cumva când cu dor Te voi căuta să nu Te mai găsesc…