Doar vieţile sfinţilor ne mai pot lumina
De la o perioadă încoace simt că m-am îndepărtat de Dumnezeu şi simt cum păcatele mele, pe care nu le pot lăsa, mă împiedică să mă gândesc la Dumnezeu sau la viaţa veşnică şi mă fac doar să mă îngrijesc de cele pământeşti. Mereu am zis că e bine să stai lângă oameni virtuoşi, că e bine să discuţi cu ei ca să te însufleţească şi să te facă să-l iubşeti pe Dumnezeu. Şi mă gândeam în sinea mea că chiar dacă eu stau în păcate o să-i văd pe alţii de lângă mine cum se apropie de Dumnezeu şi o să mă dau după ei.
Tot am aşteptat modele de urmat, tot am ascultat predici ş am citit cărţi dar eu tot neîndreptat sunt, tot departe de Dumnezeu. Dacă vreau să ies din păcat simt că sunt singur împotriva lumii, că nimeni nu mai vrea să meargă pe drumul acesta, că noi toţi oamenii iubim foarte mult cele lumeşti şi am uitat că vine viaţa veşnică şi judecata finală. În fiecare zi vorbesc cu prieteni, colegi, şi diferiţi oameni şi nimeni nu vorbeşte despre Dumnezeu sau despre patimi. Parcă tuturor le e ruşine, parcă patimile noastre n-ar fi o problemă. Toţi ne judecăm unii pe alţii şi după ce terminăm de judecat devenim şi mai trişti decât eram inainte de a vorbi. Toată lumea dă soluţii dar nimeni nu face nimic.
Am stat şi încă stau în medii bisericeşti şi nu se vorbeşte nimic despre Dumnezeu sau despre patimi. Tot am zis că dacă voi ajunge student la facultatea de teologie voi fi nevoit să mă îndreptez văzând pe ceilalţi din jur. La fel am zis că dacă ajung diacon sau preot o să fiu nevoit să mă schimb văzându-i pe cei de lângă mine. Dar m-am înşelat, nu se mai vorbeşte nicăieri despre Dumnezeu în mod public şi despre patimile noastre, ci doar aşa în mod intim. Nici preoţii, nici teologii, nici credincioşii nu mai au curajul să ridice problema patimilor şi neputinţelor noastre într-un grup de prieteni.
Discuţiile sunt aşa de lumeşti, aşa de josnice… Se vorbeşte doar de bani, de politică, de servicii, de succes în carieră. de case, de împrumuturi, de multe altele….dar nu se mai vorbeşte de împărăţia cerurilor, de moarte, de rai, de iad, de Dumnezeu.
Am ajuns la o concluzie: doar sfinţii ne mai pot fi modele astăzi. Dacă vreau să-ncep ziuă gândidu-mă la Dumnezeu şi la lumina cea nesfârşită a bucuriei cereşti trebuie să deschid Proloagele şi să citesc viaţa sfântului de azi, să văd cum a trăit şi cum a murit el pentru Hristos. Trebuie să citesc în Proloage un cuvânt de învăţătură pentru astăzi şi să văd ce sfaturi îmi dau prietenii lui Dumnezeu.
Numai viaţa unui sfânt te poate face să-ţi doreşti mai mult decât lumea de aici. Numai sfinţii îţi pot arată că Dumnezeu vrea să ne mântuim şi vrea să ne facem comoară în ceruri iar nu aici pe pământ.
Suntem călători în viaţa aceasta. Stăm două trei zile la un hotel apoi mergem în alt loc, mai stăm şi acolo încă 2-3 nopţi şi plecăm mai departe….până ajungem acasă. Dumnezeu ne-a pregătit casă frumoasă în ceruri!
(Claudiu)
MONICA
iunie 24, 2009 @ 7:32 pm
„Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul. Un scriitor francez, care a scris foarte frumos despre România, avea doar o singură nedumerire vizavi de români: „Mă întreb de ce românii urcă în dealul Patriarhiei şi sărută o mână de maimuţă învelită într-o dantelă”. Mâna aia de maimuţă – răspund eu – era mâna Sfântului Dimitrie care m-a împiedicat pe mine ca român să fac ce au făcut ei la Saint-Denis, unde, în timpul revoluţiei franceze, în furia unei idei, şi-au dezgropat toţi regii şi le-au aruncat oasele. Vă închipuiţi poporul român dezgropându-şi voievozii şi aruncându-le oasele? Nu!
Problema care se pune la noi este: ne cunoaştem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) Sfinţii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veţi găsi în puşcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinţi, călcăm pe moaşte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o ţară care are mulţi sfinţi, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare şi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laşitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaştele şi memoria acestor martiri. Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil şi eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……
Ce aveţi dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaşte de la Aiud. Asta ţine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaşte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaşte. Nu ştiu câte mănăstiri şi biserici au asemenea moaşte şi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă şapte sute de ani până la canonizare.
Închipuiţi-vă o celulă de puşcărie. Închipuiţi-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupşor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Şi el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Şi aceste trupşoare care au
intrat în pământ sunt moaştele sfinţilor de la Aiud, de la Piteşti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinţi. Care trup de astăzi stă neclintit în faţa diavolului? Căci şi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaştere a sfântului. Pe sfinţii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinţi deghizaţi în pensionari, care au trecut prin puşcăriile comuniste cu trup de martiri şi aşa au ieşit – nimeni nu-i recunoaşte. Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii.
În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaţie, unul dintre eroii noştri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puşcăria comunistă şi l-au prins comuniştii şi l-au ţinut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă şi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin şi demn şi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.
Martirul nu are nici o şansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleştat de viaţa aceasta, el ştie că există şi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenţa anticomunistă – în munţi, în biserici, în lume şi mai ales în puşcării. Puşcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinţi pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaştem. Recunoscându-i, vom fi întăriţi de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiţi, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaş de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.
Ţineţi minte ce vă spun: în zece ani aceşti sfinţi vor fi canonizaţi de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faţa sfântului care a adus sfintele moaşte de aici, pentru că în timp ce el îşi vedea sfinţii, ceilalţi îşi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faţa lui Iisus Hristos, ceilalţi au îngenuncheat în faţa stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinţilor noştri!„
(Din revista Atitudini, nr. 3 – Fragmente din cuvântarea de la prăznuirea Sfântului Dimitrie Basarabov, Mănăstirea Petru Vodă, 27 octombrie 2008)
Veronica
noiembrie 22, 2009 @ 2:46 am
Cat adevar in tot ce ai scris, draga Claudiu! Dumnezeu sa-ti dea sanatate si credinta tare. Dumnezeu sa ne apere de cel rau!Eu cred ca el, diavolul ne tine pe noi in intunericul acesta sufletesc. Asa am inteles eu din cate am citit , ca in vremurile de pe urma ,el va umbla ca un caine turbat, sa ne desparta pe toti de Dumnezeu.Tot ce se intampla azi in lume , eu cred ca e lucrul lui. Dezastruos! Inainte de-a urca la cer Domnul nostru Iisus Hristos a spus [ nu pot sa citez, ca nu stiu exact textul]: Eu plec acum , ca vine stapanul lumii acestea, cu care Eu nu am nimic de-a face. Deci , de-atunci, de 2000 de ani este el stapanul acestei lumi; si iata rezultatul!! Doamne ai mila de noi! Din toata inima cred si eu ca numai rugaciunile sfintilor ne mai pot ajuta.Sfantul meu cel mai drag e Sfantul Serafim de Sarov . Sant sigura ca preasfantul se roaga pentru noi. Dar cea mai iubita este PreaSfanta , Preacurata ,de Dumnezeu Nascatoarea ,pururea Fecioara Maria, a carei rugaciuni le intrece pe toate . S-o rugam , necontenit pe Maica noastra sa ne apere de cel rau. Amin!
maria
noiembrie 19, 2010 @ 8:06 pm
Nu credeam sa mai existe oameni care gandesc atat de minunat. Sunt intr-un moment atat de disperat incat va multumesc pentru cuvintele frumoase care mi-au dat alinare.Pentru mine Dumnezeu este suprema putere pe pamant si in cer. In rest e atata durere si stricaciune incat nu stiu cat voi mai rezista.Dumnezeu sa ne ajute!
Veronica
noiembrie 20, 2010 @ 4:50 am
Draga Maria
Nu dispera! Asa doreste cel rau, bata-l crucea, sa ne faca dezorientati, sa ne rupa total de Dumnezeu. Sa nu fie!!! Doamne ai mila de noi si ne pazeste de cel rau! Maria, tu poti cu ajutorul lui Dumnezeu sa rezisti furtunilor vietii acesteea. Roaga-te mult. Rugaciunea este conversatia noastra cu Dumnezeu.Gandeste-te cat a suferit Maica Domnului pe pamantul acesta : a trait in saracie si umilinta, neinteleasa de nimeni, cu exceptia Fiului Ei Sfant, Dumnezeu.Mai apoi , stand sub cruce, Il vede murind in chinuri groaznice pe Sfantul si Iubitul Ei Fiu, Dumnezeu. Cata suferinta!!!Dar a invins.
Si tu poti cu Dumnezeu, pe care il rog si eu pentru tine sa te ajute sa depasesti momentul acesta greu prin care treci.Ma voi ruga si eu impreuna cu tine. Dumnezeu sa te binecuvanteze si sa-ti daruiasca fericire si aici si-n vesnicie. Sa auzim de bine!