Domnului îi este plăcut a-L chema neîncetat şi a ne revărsa preaplinul inimii înaintea Sa

Noi, aici pe pământ, împlinim un canon de pocăinţă. Să nu vă miraţi că neîncetat aveţi câte un necaz. Toţi păcătuim necontenit – alunecăm şi cădem. Cădem, de fapt, în cursele diavolului. Sfinţii întăresc neîncetat un lucru: important este numai ca omul să se ridice din nou şi să o ia de la capăt pe calea către Dumnezeu. Chiar de am cădea de o sută de ori pe zi, nu vă îngrijiţi de aceasta, ci doar să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe, fără să priviţi înapoi. Ce a fost, a fost şi a trecut.

Voi doar să mergeţi înainte şi să vă rugaţi Domnului, pentru ajutor. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu atunci când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată. Domnului îi este plăcut a-l chema neîncetat şi a ne revărsa preaplinul inimii înaintea Sa. Rugăciunea nu este ceva care începe şi se sfârşeşte, şi gata! Să te aşezi înaintea icoanei, să spui ce-ai de spus şi apoi să mergi pe calea ta – aceasta nu este rugăciune! Să iubiţi lucrurile mici şi să râvniţi spre cele smerite şi simple. Iar când sufletul se va maturiza, Dumnezeu îi va dărui pacea lăuntrică.

Atâta vreme cât sufletul nu este copt întru Domnul, El îi va da să vadă doar o vreme că pretutindenea este şi toate plineşte, plineşte lumea întreagă, făptura toată. Atunci sufletul este atât de bucuros, atunci are totul! Dar, apoi, Domnul se ascunde iarăşi, ca să tânjim după El şi să-L căutăm cu toată inima. Este greu a trăi cu aproapele, dacă pornim cu el un război al cugetelor. Nu ajunge să ne înfrânăm de la război deschis, prin cuvinte şi fapte.

Nu vă angajaţi cu el nici măcar într-un război cu gândul. Din această pricină se pierde pacea sufletului şi dragostea faţă de aproapele. Nu trebuie să vă împotriviţi, nici să îl convingeţi pe aproapele vostru. Nu foloseşte la nimic. Puteţi să staţi şi în cap înaintea lui, nu veţi câştiga nimic! Pe aproapele trebuie doar să-l iubiţi, pentru Domnul. Domnul este şi în cei necredincioşi, căci, dacă n-ar fi într-înşii, ar mai putea fi ei vii?! Nu mai daţi atâta însemnătate întâmplărilor din afară. Fiţi mai mult înlăuntrul vostru, în inimă, cu Domnul, iar pe celelalte lăsaţi-le! Trebuie doar să fiţi cuviincioşi, liniştiţi şi buni faţă de toţi. Nu purtaţi grija altora!”

***

„Socotim că avem vreo valoare… Nu valorăm nimic! Da. Desăvârșirea vieții creștine, o spun Sfinții Părinți, este deplina smerenie. Desăvârșita smerenie! Ei, cei smeriți, sunt răsplătiți cu harul lui Dumnezeu. Cel smerit și blând nu se mânie. Iar dacă-l jignești, tu te mânii, iar el plânge pentru tine, pentru că singur te chinui.”

***

„Slavă Domnului, există încă păsări… Dar foarte multe specii au dispărut… Totul doar se zădărnicește, și se nimicește viața… Și aceasta nu-i ceva ascuns. În urmă cu vreo zece ani, când ningea, așa mare zăpadă era- când era clar de lună se adunau mulți iepuri, cete întregi. Zăpada era mare, ei o călcau în picioare, alergau în cerc, aici unde este poiana, unde nu sunt copaci, se alergau, se urmăreau unul pe celălalt, când aici, când acolo, se dădeau de-a rostogolul prin zăpadă, se jucau. Se bucurau – bucuria vieții. Animalele au bucuria vieții. La noi, bucuria aceasta s-a stricat și s-a întunecat.

Ele au bucuria vieții, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu suntem mulțumiți. Ele nu-și fac griji, nu își umplu hambarele cu grâu, nu fac nimic, și totuși Dumnezeu le hrănește. Ronțăie acolo o crenguță mică, găsesc pe undeva adăpost, dorm. Și mulțumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu. Păsările Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineață, la ceasul al treilea, și până la ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puțin, abia apoi pleacă să caute mâncare, căci trebuie să-i hrănească pe cei mici… Apoi iarăși cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le ascultă cineva sau nu, ele tot cântă… Iar noi, încruntați, cu nasul pe sus. Nu avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la păsări. Sunt întotdeauna vesele. Iar noi? Nouă mereu nu ne convine ceva. Și ce ne deranjează, de fapt? La drept vorbind, nimic. Nu-i așa?”

***

„Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Crede că știe ceva. Firea căzută! Totul i se descoperă din veșnicie. Pretutindenea sunt taine ale lui Dumnezeu. Suntem înconjurați de taine. Suntem o taină uriașă și pentru noi înșine. Nu știm ce suntem. De unde am venit? Încotro ne îndreptăm? Ce este această ființă care cugetă, se mișcă și spune unele lucruri pe care le știe? Ce a auzit de la cineva, îl cugetă, i-a venit în minte. Face ceva, nici el nu știe cum. Ce este taina aceasta dinlăuntrul lui? Cum lucrează în el organele interne fără voia lui, și în chip desăvârșit? Iar el tulbură toate cu gândurile lui.”

Sursa: „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața” de Părintele Tadei.