Doru Alexandru: „Mă ajută credincioșii de rând, cu un leu, doi, o bucată de pâine, ceva de mâncare, o țoală…”

Am trecut de șaizeci de ani şi jumătate. Mai am un pic şi fac șaizeci și unu. Sunt născut în casa lui Ion Ghica, fostu’ monsenior. Biserica, Mănăstirea Plumbuita, e construită de doamna Ghica. Nu i-am cunosut personal, dar am citit despre istoria lor. M-am născut în casa lui, fosta lui casă. Regimu’ comunist, epoca de aur, au făcut-o maternitate. Acolo m-a născut mama, în 1954, exact pe 14 iunie, dimineaţă, la ora 03:10.

Vorbim ca de la om la om. Deocamdată am găsit adăpost. Cu bunăvoinţa la nişte oameni de suflet. Nu mă ninge, nu mă plouă, nu mă bate vântu’. Nu departe de sfânta biserică Mavrogheni. E o fostă centrală termică, dezafectată. Cât de cât are geamuri, are o uşă pe care au sudat-o nişte băieţi răi şi intru pe nişte nişe.

Printr-o spărtură în zid. De doi ani acolo este ca o mică cameră. De două ierni, că vara mai stau pe unde pot. Am stat acolo şi iarna asta şi iarna trecută. Obiectele personale le-am dus deja. Ceva de îmbrăcat, ceva de încălţat… Condiţii decente ca un om de orice rând.

Am fost plecat la israelieni, ca să fac o lucrare ca sculptor. Sculptor în piatră nu de-asta de pavaj. Dintr-asta de monumente funerare: marmură, granit negru de Suedia, andezit de Baia Mare, travertin, care-i cea mai moale. Aia de Ruşchiţa e mai uşoară, mai slabă şi mai frumos de lucrat decât granitul negru.

Şi am fost plecat, că mi-a văzut cineva o lucrare şi m-a luat acolo la ei, lângă Tel Aviv.

Un frate de-al meu, bun, de mamă şi de tată. Împărţeam un ou şi-o bucată de mămăligă amândoi. Mai mare decât mine cu patru ani. A luat-o pe mama, a dus-o la azil la Pucioasa. Acolo a şi răposat săraca, Dumnezeu s-o odihnească. A făcut şi el un bine în viaţa lui: a adus-o, a înmormântat-o lângă tata, şi a vândut casa pe chitanţă de mână la nişte alte naţionalităţi. Țigani. Cu chitanță de mână. Vin băieţii mereu după mine ca să le dau o semnătură că vor să mai facă un nivel, două, trei. Nu pot să le dau. [Ironic] Nu mai știu să scriu.

S-a îmbătat cu doi martori, vecini tot de-ai lor, şi a vândut casa. La beție fratele meu a vândut casa. Un vecin a cumpărat casa.

Când m-am întors în țară, am crezut că [vecinul acela] o ajută pe mama să taie porcu’. Acela mi-a zis: „nea Dorule, casa-i a mea, poarta-i a dumitale”. „Băi, i-am zis, la ora asta eu nu mai am tren să mă întorc. Pot să stau în noaptea asta?” „Da, cum să nu?”

 Au venit şi anu’ trecut ca să le dau semnătură. Să le fac actele că actele-s pe numele meu. Actele casei sunt puse bine. La loc sigur.

Vecinul i-a dat banii lui, fratelui meu. A-mpodobit-o pe nevastă-sa cu de toate, i-a dat și lui şi, chipurile, astă primăvară, pe timpul târgului, cumpărătorul casei a venit că „hai să mergem la notariat, să facem acte, să fie pe numele meu, că vreau să mai construiesc acolo”. „Îţi dau două milioane şi mergem. Te duc cu maşina, te întorc cu maşina şi dai semnătură ca să fie actele pe numele meu”. Da, mă, da! Aşteaptă, stai pe-aproape, că la primul butic bagă griş cu lapte.

Frate-miu m-a văzut acu’ vreo cinci ani, dar nu m-a recunoscut. [Ironic:] Nici eu pe el.

Copiii mei au fiecare aşezământul lor. Am cinci.. Și vreo şapte nepoţi. Să le dea Dumnezeu sănătate. Sunt aranjaţi la locurile lor şi nu vreau să-i deranjez…Eu sunt plictisitor, sunt aşa cum sunt eu, ca bătrânii. [Râde]

După ce am rămas fără casă, pe perioada de vară am locuit sub cerul liber.

Apoi șaisprezece ani am locuit aici, la Biserica Mavrogheni. Am avut o cămară jos, la demisol, cât a fost părintele Pintea paroh. Dup-aceea, conjunctura a fost ca să vină alt părinte paroh. Nu să vină, să fie numit alt părinte paroh. Cum zice neamţu’: „Raus!” Afară! M-a dat afară după 16 ani. Apoi am locuit aici[1]. Când era timpul rău, locuiam aici, sub clopotniţă[2], într-o parte. [Ironic] O saltea relaxa, nu dormeo. Carton. [Râde] Păi, vara, zidu’ la muzeu, ca să nu se dărâme, mai ales când e ploaie şi bate vântu’, îl sprijin. [Râde cu poftă]

Pot să vă spun o poezioară? (Recită cu patimă şi intonaţie potrivită): „Ah, domniţa mea mai albă/ Decât florile de crin./Pentru ce mă laşi în noapte,/ La fereastră să suspin./ La fereastra-ţi împodobită/Cu misandre şi lalele/Am venit să-ţi cânt în noapte/ Taina gândurilor mele./Oh, ce-adânc înfigi cuţitul/ Într-un suflet de poet./Oare ţie nu ţi-e milă?/ De amorul meu din piept?/ Ea: Ce-i iubirea, băi golane?[Râde cu poftă]/De iubire-mi arde mie?/ Crezi că sunt o dobitoacă, ca-nainte?/ Ai doi poli, pofteşte-n casă,/ De nu şterge-o mai degrabă/ Că-i dau drumu’ lui Hosman/ Şi te face harcea-parcea./ Marş, în mă-ta de golan. [Râde] E lungă. [Râde] Romeo şi Julieta, transpusă de mine, după William Shakespeare.

[Revine la povestea vieții sale] Până acum doi ani am locuit sub clopotniță. Și prin preajmă, prin zonă[3].

Mă ajutau și mă ajută enoriaşii [bisericii Mavrogheni], oameni de suflet. Mulțumesc lui Dumnezeu.

Mă ajută cu o mâncare, cu o îmbrăcăminte, cu o încălţăminte, un ciorap. Pentru baie merg la baia Griviţa, o dată pe săptămână. Nu e decât zece lei. Pe-ăştia îi primesc de la Bunul Dumnezeu şi de la milostenie. Zece lei, o dată pe săptămână. Merg la baia Griviţa, plătesc banu’ şi-mi fac o băiţă acolo, o oră. Nu mă deranjează nimeni, nu deranjez pe nimeni.

Enoriașii de rând, credincioşii de rând mă ajută. Mai îmi dă acolo un leu, doi, o bucată de pâine, ceva de mâncare. Îmi aduce o ţoală. Oamenii de rând, nu magnaţii. Ăştia, magnaţii, adică ăia mari, niciodată nu îmi dau. Oamenii înstăriţi, magnaţii, nu îl bagă în seamă pe ăla mai amărât sau mai oropsit. Din contră.

V-am spus că am cinci copii. Am doi băieţi. Nicolae Marian, primu’, are treizeci și șapte de ani. Al doilea, Petre Lucian, a treilea, fata, Ana-Maria, al patrulea, Georgian Daniel, o splendoare de băiat.

Mă mai văd cu ei din când în când. N-am pretenţii să mă ajute. Nu am nevoie de la ei, să-şi crească ei copilaşii, să-şi vadă de familia lor. Nu le-am cerut niciodată nimic.

I-am refuzat cu desăvărşire. Nu le-am dat o palmă la niciunu’ dintre ei. Ultimu-i Constantin, Costin. „Da tată, săru’ mâna”. „Băi, nu sunt preot, nu-mi ziceţi mie săru’ mâna”. [Râde] Asta e… C’est la vie. E scurtă, e frumoasă şi trebuie trăită, în fel şi chip. M-am referit la viaţă.

Dacă dăm înapoi, ne numeşte lumea raci, da’ nu trebuie să dăm înapoi niciodată. Mergem cu Dumnezeu înainte, întotdeauna.

Acum, vara, îmi place să mai fiu haiduc, să mai stau pe-afară. (Râde) Ca haiducu’ lu’ şapte cai, ca Andrii Popa. Cerul sus, drumu’-nainte.

Eu zic că e mai bine să ai o casă, un adăpost, un acoperiş, să ai o pace şi-o linişte, şi să îţi dai toate dările către stat. Nu mai vine careva, eu ştiu?, să-mi fure şireturile de la pantofi.

Mă odihneam… și dimineaţă am plecat desculţ, c-un ciorap. Pe ăştia i-am simţit. Pericolele pentru cei care locuiesc pe stradă sunt oboseala, somnolenţa, „lăcustele”. Care mişună sunt „lăcuste”.

Eu aşa le zic, „lăcuste”. Și mişună toată noaptea. „Lăcustele” sunt tot oameni fără adăpost. Fieştecine. Sunt interesați de obiecte și valori. Într-o noapte, acum doi ani, unu’ a venit pe la trei și jumătate noaptea, spre dimineaţă. Și băiatu’ care şade în cărucior[4], îl ştiţi. Dormea aci, să fim unul lângă altu’. După ce i-a luat lui banii, pachetu’ de ţigări, genţile l-am simţit. L-am lăsat. A venit şi la mine. Controla prin buzunare. L-am scos pe „marmandel”, c-aşa-i zic eu dumnealui[5] . L-am luat de gât. [Gesticulează] „Ce faci, mă?” „Păi, caut o bucată de pâine”. „Băi, eu nu port pâinea-n buzunare”. M-am luat după el. Pe-aici, până-n Antipa. A aruncat sacoşile, că-i luase lu’ băiatu’ ăla toată mâncarea. A aruncat sacoşile lângă o bancă. Nu l-am prins, că dacă-l prindeam, îi făceam operaţie de apendicită. Eu nu i-aş dori vreodată să ajungă să mă cunoască. Sunt ponderat și calm, dar să nu mă calce nimeni cu talpa, că eu îl calc cu tocu’, rău.

Am fost o singură dată într-un așezământ [social], până-n revelion. E un cămin, pe la Teodor Palade[6], pe [strada] Şulea, de la capu’ lu’ 27. Am făcut un schepsis. I-am zis doamnei [de la căminul Theodor Pallady], după ce m-am bărbierit: „doamnă, mai e deschis la ora asta, că nu mai am ţigări? Sunt fumător, sunt păcătos. Din păcat m-am născut, în păcat mă duc. Mă duc să-mi iau ţigări”. Și ţigări m-am făcut. Am plecat urgent [Râde]. Am luat ţigări şi tramvaiu’. E insuportabil! Eu dacă şedeam acolo două, trei zile ajungeam mai rău ca Teodor Palade. Era nebunie totală. Amalgam, adunătură. Nu dă voie cu mâncare. Dacă ai ceva bani, ţi-i ia. Țigări nu, băutură nu, nici măcar suc. E strigător la cer! Dacă şedeam acolo în noaptea aia, ajungeam undeva la Gheorghe Marinescu, la spitalu’ 9.

De obicei, supa caldă mi-o cumpăr de la Piaţa Domenii. E un fel de fast food, şi acolo face supă caldă, ieftină şi bună. În rest, ce-mi place mie, le cumpăr de la magazin, ori de aici, ori de-acolo, unde găsesc[7]. Pun o linguriţă [de condimente] în ciorbă şi fata de-acolo[8], mai pune câte ceva. Asta conţine şi ulei. Ulei de floarea soarelui sau de măsline[9]. O inimioară de porc. Mi-a făcut fata, i-am dat şi lui băiatu’ ăla din cărucior. Mi-a cumpărat ea. Eu nici la Mega-Image, nici la Angst n-am găsit. Mi le prepară fata de la Domenii, unde mănânc supa. Astăzi mi-a adus nişte rinichi, i-a pus pă grătar.

Contracost, bineînţeles, păi? Știți cum e.

Eu am fost şi şofer, şi duceam băieţii veseli, îi duceam la Zgorzelec, adică îi lăsam în Zgorzelec, la polonezi. Și dincolo aveau legături cu ăia de la stăvilar, că era o apă. Este şi-acuma, între Polonia şi Germania. Oprea stăvilaru’, la douăsprezece, unu noaptea treceau. Și aveam vorbă cu ei. Dacă nu venim înapoi niciunu’ până mâine,  Vadul Siretului te cheamă.

Şi ca să-l mai scutesc şi eu de cheltuială, de motorină, opresc într-o parcare, cam la vreo o sută de kilometri încoace, în Polonia, lângă Medica. Să scutesc şi eu nişte kilometri, nu? Să ajung acasă. Parchează un polonez lângă mine: „colega, informaţia traseu Vad Siret”. S-a uitat la mine lung, s-a uitat pe hartă: „colega, informaţia plati”. Aveam niște zloţi pe la mine, nu ştiu câţi, vreo trei, patru, cinci mii de zloţi. Că era un pachet de ţigări Popularnîi unsprezece mii de zloţi. „Proşim”. Și-a luat el de acolo și mi-a făcut un traseu. Am scutit exact o sută şi vreo douăzeci de kilometri, la întoarcere. Și când plecam încolo, la fel, pe acelaşi traseu o luam prin-ntr-un oraş, prin Bielarus, Vârsa, aşa-i zicea. De-acolo cumpăram şi benzină, ieftină. Dădeam pe plinu’ de la rezervor şi două canistre, 80 de litri, 20 de mărci. Ceva grozav!

Am fost și şofer. Când îmi oboseau ochii, luam maşina. Am lucrat pe maxi-taxi, pe 506: Obor, Durali şi pe urmă au mutat capătu’ la Afumaţi. Lucram câtva timp până-mi reveneam la ochi, dup-aceea iar mă apucam de [scris cruci].

De la vârsta de paisprezece ani și jumătate am trăit în Bucureşti. Până atunci am trăit în Ghergani. La treizeci și șase de kilometri. Acolo m-am născut, în casa lui Ion Ghica.

Am făcut şcoala generală în Ghergani, şcoala care-i poartă numele lui Ion Ghica. Cele opt clase, şi după aceea am venit să-mi continui studiile. Am şi eu nişte anişori de școală. Vreo șaptesprezece. Am făcut Şcoala de Arte Populare Constantin Brâncuşi. Am cântat în coru’ bisericii, din 1988 până-n 1902. Dacă vă uitaţi bine la portret, la bustu’ lui, cam seamănă cu mine. Sau semăn eu cu el. El a făcut Şcoala de Arte Frumoase. Dup-aceea, regimu’ epocii de aur au numit-o Şcoala de Arte Populare. Am învăţat acolo timp de patru ani să ţin dalta şi ciocanu’ şi cum să dau într-o anumită marmură. Că marmura-i suavă, e ceva deosebit. Dacă nu o loveşti cum trebuie, crapă.

Dacă vedeţi nişte lucrări care le-au executat mânuţele-astea două! Sunt la cimitiru’ Bălăneanu, la cimitiru’ Reînvierea, ăsta pe Lizeanu. Ştefan Bănică, ţâncu ăsta, a venit după mine în Bălăneanu, când a murit tac-su. I-am scris acolo [pe cruce] când a murit, ziua, luna, anu’.

În cimitiru’ Bălăneanu, în Renaşterea, lângă Dristor [am făcut] cruci stilovate. Stilovat, aşa îi zice la partea de jos. Crucea la partea de sus, în orice stil bizantin, e [în] trifoi.

Am făcut multe, am lăsat ceva după urma mea. Bocăneam pân’ spate, pe la cimitir. Și-a venit o nepoată de-a lu’ Ion Luican: „mă, nea Dorule, uite, n-are unchi-miu, scris acolo [pe cruce]”. „Da, tată, termin aicea. Lasă-mi datele, şi vin eu, că ştiu unde-i înmormântat”. Lui Gigi Strâmbeanu, care a fost fotbalist pe la Universitatea Craiova, i-am inscripţionat-o…

Când au văzut nişte israelieni un granit negru de Suedia! Ăla l-am făcut de la cap la cap, scris în basorelief. Când au văzut, „aaa, machina!”[10] Eu mă spălam la o cişmea, lângă. I-am lăsat să sporovaiască acolo, pe limba lor. „Nu machina!” „Machina this is!” [Își arată mâinile]. Şi le-am desfăcut trusa de dăltiţe. „This is machina”. M-au chemat, că aveau o firmă pe Agricultori. „Biletu’ de avion aici. Două mii de dolari, contract Tel Aviv”.

În Tel Aviv am muncit până am terminat, că a mai fost un băiat cu mine. [Am stat] cam șase luni, până am terminat monumentu’ ăla.

M-am întors înapoi la cimitir, când am venit din Tel Aviv. Am fost acasă. Erau oameni în curte… Mi-am închipuit că au venit s-o ajute pe mama să taie porcu’. Am stat la curte şi creşteam porci, până-n Crăciun.

Când am plecat, am luat ce-i pe mine. Mi-am lăsat tot acolo: scule, aparate de sudură, flexuri, tot. „Stăpâniţi-le, mă, sănătoşi!”

Am plecat şi am plătit o cameră, un an de zile. Am uitat de necazuri în perioada asta, că mă duceam în cimitir şi mă răzbunam pe literele alea. Ca să-mi treacă supărarea. Mi-a trecut. M-am obişnuit.

Când am venit înapoi, soţia mea era plecată cu trei copii. Am găsit-o până la urmă în Berceni. A trebuit să plece şi ea. [Fratele meu] a vândut la nişte ţigani.

Erau douăzeci, o şatră în curte, când am venit eu atunci, înainte de Crăciun. De Ignat.

Am plecat să-mi caut copiii şi nevasta. Și mi-a zis nişte vecini de-acolo: „uite, a lăsat adresa. Acolo o găseşti”. A doua zi am plecat şi-am găsit-o. Și copiii. Erau trei.

După ce-au trecut sărbătorile, când am putut să încep să lucrez, m-am dus înapoi în cimitir la Bălăneanu. Ăsta fiind lângă Vatra Luminoasă, acolo. Am plătit chiria pe un an de zile. Dup-aceea i-am întreţinut, că câştigam bani.

Acum soția e dusă. Copiii mai vin şi mai mă caută câteodată. Acum vreo cinci ani, m-au luat ăia mai marii forţat, obligat, până-ntr-un Crăciun: „hai!” Ca să mă duc să fac sărbătorile cu ei. Am stat, le-am pregătit acolo tot ce-a fost nevoie. Ei mai plecau la muncă. Pe primu’ nepot, Aurelian, îl legănam, îi dădeam să mănânce. Asta din decembrie până-n februarie. A fost un an călduros. În februarie am luat nişte arpagic. Le-am pus vreo şase brazde. Au făcut o grămadă de ceapă, şi ăla micu’, de trei luni, Aurelian, a venit pe vară.

 Domnişoară, asta mi-e sfânta cruce. Amândoi cu nevestele şi cu ăsta micu’, că i-am dus şi-un cărucior. Mi-a dat cineva un cărucior. Zic, eu nu merg cu de-ăsta. I l-am dus lor acolo, să aibe. Și ăsta mic de-abia mergea pe picioare. S-au aşezat pe bancă acolo. Eu am fost cu un steag şi-un sfetnic la un mort. Când m-a văzut ăla micu’! Era părintele Pintea şi cu măicuţa Iustina. Era în pridvor. Copiii s-au aşezat pe bancă acolo. Când m-a văzut ăla micu’! Deci din februarie până-n august trecuseră câteva luni. A sărit din cărucior la mine, chiar în poarta bisericii: „taie, taie, taie, taie!” Nu vorbea bine. Primu’ nepot al meu. Și-am stat cu el vreo trei luni pe picioare. I-am dat să mânănce, l-am schimbat..

Maica Iustina s-a şters la ochi. M-a chemat părintele, era paroh părintele Pintea. „Da, părinte”. „Cine sunt copiii?” Eu cu ăla micu’ în braţe, că a sărit de gâtu’ meu. Era băiatu’ mare, al doilea băiat şi nurorile mele. „Ăsta micu’ e nepoţelu’ pe care l-am legănat vreo trei luni”. „Să nu plece copiii de-aicea, până nu vin să şadă de vorbă cu mine”. „Da, părinte”. Acum sunt plecaţi în Spania. Cei mai mari. Fata e măritată.

Din când în când mă văd cu ei. De sărbători.

Când mi se face dor de ei îi vizitez. Când li se face lor dor de mine, vin ei la mine, că ştie unde mă găsesc.

Copiii sunt făcuți cu două femei. Cei mari cu una, ăia doi cu una, şi cei trei – fata şi doi băieţi – cu a doua.

Băieţii ăia mari lucrează pe la S.M.A. pe-acolo. Unul e paznic, că e un depozit de cereale, o bază de recepţie în curtea S.P.A.-ului. Fata a făcut liceul la I.M.G.B.

Am avut un prieten de suflet aici, Cristi. Cristian îl chema. A răsposat săracu’. L-am dus obligat la spital, că nu vroia să meargă. Am locuit amândoi în aceeaşi cameră. Era mai mic ca mine cu  șase ani. Acum avea cincizeci şi vreo șapte, cam aşa. A făcut stop cardiac. Mă duceam la el în fiecare zi: „Goguleee!!!” Aşa ne ziceam, Gogu. Gogu el, Gogu eu. Am găsit un câine. Un boxer tigrat. L-am găsit într-un coteţ, în spate acolo, şi l-am crescut amândoi. N-avea păr pe el. L-am luat în cameră. I-am cumpărat lapte şi biberon până a început el să mănânce. Și i-am zis Gogu. I-am făcut pedi gri, tot buletinu’ lui. I-am zis, „atunci şi tu eşti Gogu”. Bietu’ Cristi, Dumnezeu să-l odihnească, să-i fie ţărâna uşoară! „Bă, tu eşti Gogu”. „Atunci şi tu eşti Gogu, mă. Suntem trei de Gogu”. Un boxer tigrat. Mi l-au luat unii c-o maşină de Ilfov. A muşcat câţiva inşi. Că dacă se dădea pe lângă mine şi punea mâna pe mine careva!

Deocamdată, cu voia Domnului, mă simt foarte bine. Când sunt bolnav, iau Diclofenac, nişte pastile de culoare turcoaz, foarte ieftine şi foarte bune. Că am o discopatie lombago-sciatică. Din ‘83 o port. Și din când în când, o dată la două săptămâni, la o lună, iau câte-o fâşie de-aia de Diclofenac.

La medic nu am fost. Doamne fereşte! Nu doresc nici la duşmani, că Dumnezeu mă fereşte de prieteni. [Râde]

Viaţa e scurtă, e frumoasă şi trebuie trăită, în fel şi chip. Cu bine, cu rău… Trăieşte-ţi viaţa! No worry, be happy! Nu contează că e bine sau e greu. Viaţa merge-nainte. Regret vârsta. C-au trecut șaizeci şi aproape unu de ani. Aş vrea să mai fiu tânăr. Aş vrea, dar nu se poate. Regret c-au trecut nişte ani peste mine sau pe lângă mine mai bine zis. [Râde] Dar vin şi alţii, poate mai frumoşi, poate mai luminoşi… Dumnezeu le orânduieşte pe toate. El ştie, El ne vede, El ne ocroteşte. Ne dă la toţi, şi după suflet, şi după măsura noastră.[11]