Dorul după sfințenie

Cel care nu îndrăznește să (mai) caute sfințenia este acela în care s-a stins dorul după Dumnezeu. Dar sfințenia nu este vizată de Mântuitorul Hristos ca un statut opțional ci ca o restaurare de drept a creației dintru început. Deci, în planul lui Dumnezeu, sfințenia este normalitatea duhovnicească a întregii creații, după normalitatea Celui care a creat-o, căci ”aşa cum Cel ce v-a chemat pe voi e sfânt, fiţi şi voi sfinţi în întreaga voastră purtare. Că scris este: Voi veţi fi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt.” (I Petru, 1: 15-16)

De aceea, dorul după sfințenie nu este un moft duhovnicesc, o exaltare  sau fuga după un ideal realizabil ”doar pentru unii”,  ci este  necesitatea primară a firii umane, tânjirea omului după ceea ce a fost la început când toate erau ”bune foarte”. Așadar, dorul după sfințenie este dorul după sănătate duhovnicească, la fel de firesc ca și dorul orbului după vedere sau a surdului după auz.

Anormalitate este tocmai lipsa dorului după sfințenie, altfel spus surzenia la chemarea ”fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”. Cine nu are dor după sfințenie nu are nici înaintare duhovnicească întrucât dorul acesta este singurul sentiment care naște în om nemulțumirea de sine, nemulțumire care  îl convinge să se angajeze în viața de asceză, în lupta cu propriile patimi și neputințe. Iar asceza este singura luptă prin care omul poate dobândi sfințenia, căci „din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc” (Matei 11:12)

Numai în oamenii care îl caută necontenit pe Dumnezeu se naște dorul după sfințenie, dorul care aduce sfințenia. În memoriile sale, Richard Wurmbrand își amintește că atunci când îl îmbărbăta pe fericitul mărturisitor Benedict Ghiuș după ce fusese torturat, acesta ”și-a ridicat frumoșii ochi către mine și a răspuns: Frate Wurmbrand, eu nu cunosc decât o singură tristețe: aceea de a nu fi sfânt.”

(Dan)