Despre dragoste, iertare şi suferinţele provocate de cei dragi
Suferim de fiecare dată când simţim că dragostea lipseşte. Chiar dacă încă nu avem iubirea, totuşi o râvnim, tânjim după ea. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire, deoarece de iubire sunt legate însuşi toate poruncile Lui Dumnezeu.
Cel mai mult suferim când oameni foarte apropiaţi nouă (precum familia, îndeosebi părinţii, rudele, prietenii), ne rănesc voluntar sau involuntar prin comportamentul lor, prin limbajul sau acţiunile lor. Suferim când ei se descarcă pe nedrept pe noi, de multe ori neînţelegând şi negăsind o logică în reacţiile lor. Şi atunci, ne măcinăm, ne frământăm, o sucim în toate felurile : ” De ce s-a purtat aşa cu mine? De ce a ţipat la mine ? Nu i-am făcut nimic rău! ” Ca urmare, ne amărâm, crezând că e inacceptabil ca tocmai cei dragi, singurii noştri apropiaţi, să ne trateze aşa, şi picăm în deznădejde, pentru că nu primim iubirea.
Iubirea este un dar dumnezeiesc, este Însuşi Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi în afara Duhului Sfânt, nimeni nu poate înţelege iubirea în afara Duhului Sfânt. Cu toate acestea, fiecare caută iubirea în modul său. Încă din copilărie, fiecare dintre noi a căutat iubirea părinţilor, iubirea fraţilor. Fiecare ne-am închipuit cum trebuie să fie iubirea, fiecare credea că ştie ce ar trebui să facă ceilalţi pentru ca el să se simtă iubit. Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, vorbe, feţe care privesc într-un anumit fel. Suferim apoi că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească, suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există.
De ce ne aflăm în această stare de suferinţă şi de ce trecem peste ea atât de greu?
Din neputinţa noastră de a iubi dumnezeieşte şi de a ierta. Observăm, că atunci când am dori să iertăm, trebuie să simţim multă durere şi renunţare. O durere care mă omoară pe mine, ca să îi fac loc celuilalt să trăiască. Iar această durere e cu atât mai adâncă, cu cât cei care ne-au făcut să suferim sunt oamenii noştri dragi, care aparent, nici nu îşi vor cere iertare. Dar ” Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar eu zic : iubiţi pe vrăjmaşiî voştri.” Vrăjmaşii noştri nu sunt cei care ne-au spart casa. Sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin cuvinte, prin felul lor de a fi.
O persoană foarte apropiată şi dragă mie m-a făcut de multe ori să sufăr. Deşi o persoană bună la suflet şi foarte corectă, dar care atunci când e orbită de mânie și nu reușește mereu să se controleze, se răzbună verbal sau prin comportament față de ceilalți. Un comportament de nerecunoscut , irațional uneori , dur, lipsit de iubire. Cât am suferit, am plâns și m-am întrebat de ce se poartă așa cu mine. Acestea le gândeam când eram mai mică. Apoi am început să gândesc puțin diferit. Să observ problemele, lucrurile care probabil au măcinat-o pe persoana respectivă. Am luat în calcul copliăria și educația primită în familie.nDe fiecare dată când cineva mă face să sufăr, încerc să mă gândesc , oare ce suferință are pe suflet, de se poartă așa ? Căci persoanele furioase și nedrepte, care se răzbună pe cei dragi nu sunt definiți prin așa ceva. Nu îi caracterizează asta. Țipătul lor este de fapt strigătul sufletului după iubire.
Părinții ne ziceau așa: „Când cineva îți greșește, te ceartă. tu dă vina pe diavol.” Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Dar totuși, noi îl facem. De ce ? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învață să facem rău. Să dăm vina pe diavol și să ne scutim aproapele de vina asta. O greșeală a noastră, care ne provoacă suferință , este să credem că răul ce ne fac părinții sau apropiații noștri îi definesc și că aceștia au ceva personal cu noi. Nu trebuie să ne facem impresia asta despre ei și să îi vedem prin prisma acestui rău pe care îl fac. Asta înseamnă a judeca. Răul pe care aproapele nostru îl face este accidental, s-a întâmplat, e trecător. Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos căci așa e el, dar știm noi ce face el când e singur în gândurile sale? Poate îi pare rău și lui de felul cum este și îi este greu sau nu știe cum să își ceară iertare.
Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui. Nu spun că eu reușesc acest lucru mereu, căci această neputință de a iubi și de a ierta o avem toți. Iertarea și iubirea sunt o lucrarea permanentă. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, să-i înțelegi necazurile și durerile. Cea mai mare dragoste este de a-ți pune viața pentru aproapele tău, de a-ți omorî voia, așa cum a făcut Hristos. Apostolul Pavel sfătuiește pe fiecare ” să nu caute pe ale sale, ci ale aproapelui „. În aceată dăruire se descoperă taina iubirii. A da aduce mai multă fericire decât a primi. Cel ce se dăruiește pe sine aproapelui său prin tăierea vorbii, primește în schimb și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Ne dăruim pe sine ori de câte ori iertăm celor ce ne greșesc. A ierta înseamnă a renunța la tine însuți , la drepatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce a greșit, înseamnă să mori tu , pentru a lăsa pe celălalt să trăiască. De fiecare dată când nu iertăm, ucidem cu piatra inimii noastre, atât pe noi cât și pe celălalt, dar când iertăm, dăruim viață. Încercați să vă aduceți aminte cum vă simțeați când erați iertați pentru greșelile voastre. Nu-i așa că vă simțeați iubiți, fericiți, mai deplini, mai puternici? ” Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor „. Spunea Savatie Baștovoi , că dacă cineva nu poate ierta pe aproapele său, dacă îl judecă, e numai pentru că nu a cunoscut încă iertarea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască asupra sa. De ce ? Pentru că nu crede că o poate primi, nu are credință.
Totul sună frumos și ușor, și totuși de ce este așa de greu de pus în practică? Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am începărtat atât de mult de ea, încât cu greu mai înțelegem despre ce e vorba. Nu degeaba Sfântul Ioan Scărarul, în Scara sa, a pus starea de a iubi, stare noastră normală, ca ultimă treaptă. Până să o putem atinge trebuie să trecem prin pocăință, prin ascultare, prin plâns, prin tăierea vorbii. Dar acesta nu este prilej de deznădejde. Apostolul Pavel a socotit să povestească cum s-a lepădat de Hristos tocmai ca noi să prindem curaj. De altfel, Dumnezeu descoperă iubirea cui și când voiește.
Să ne aducem aminte de tâlharul de pe cruce, care până atunci petrecuse o viață de fărădelegi. Vedeți cum a iertat Dumnezeu pe tâlhar? Atunci noi de ce nu ne-am ierta familia și prietenii? Oare ce înseamnă tot ce am făcut noi pentru aceștia și devotamentul nostru pe lângă sângele lui Hristos? Iar noi care îl trădăm pe Hristos mereu , oare putem cere socoteală celor ce greșesc , nu față de noi, ci în primul rând , tot față de Dumnezeu? Dacă ne-am aduce aminte de aceste lucruri la timp, nu am putea ține supărare în noi prea multă vreme.
Să nu ne necăjim dacă vedem cum ne luptăm cu noi, căci nimeni nu poate ierta dintr-o dată. Dacă ar fi așa de simplu, nu ar mai făgădui Dumnezeu Împărăția pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de ușor. Și să nu urâm pe Domnul pentru oamenii ce își descarcă furia pe noi sau ne fac rău. Noi nu putem urî pe Dumnezeu, ce-a făcut El ca să-l urâm? A murit pentru noi, ne-a dăruit toată dragostea Lui…Sfântul Isaac Sirul ne spune că semnul iertării este să urâm păcatul. Niciodată omul. Mereu să gândim că aceasta nu este firea lui adevărată, ci o minciună a diavolului. Femeia samarineancă, care a avut șase bărbați, nu i-a cerut lui Hristos să o binecuvânteze ca să aibe și ea o căsnicie mai bună. Ea avea alte preocupări legate de rugăciune, de cum ar trebui să ne rugăm. Asta arată ce fel de inimă avea.
Când ne nedreptățesc sau se poartă cei dragi urât cu noi , să încercăm să le înțelegem durerile. Să vă povestesc o întâmplare. Am avut un bunic care a fost alcoolic. Deși se purta îngrozitor când era beat și teroriza casa, eu , ca și copil mic atunci, mereu l-am simțit ca pe un om cu un suflet și o inimă foarte bună. Ceea ce și era, când nu era băut. Ajuns în comă alcoolică, tot zăcea așa la pat de câteva zile. Cu multă și grea convingere ( pentru că alcoolismul lui era vestit în tot satul ) au adus un preot să îi facă o rugăciune de iertare a păcatelor. În timpul rugăciunii, din ochii bunicului meu au început să curgă lacrimi, deși era inconștient. La scurt timp, murit.
Oare nu este evident că și în acest om a zăcut tânjirea după Dumnezeu, că și în acest om rămăsese o parte din lumina lui Dumnezeu, iar alcoolismul a fost doar o dovadă de durere? Nu au destulă suferință acești oameni? De ce să le mai înmulțim durerea dragilor noștri cu nemulțumirea și supărarea noastră? Să iertăm! Cei care aung astfel, ajung din cauză că se simt însingurați, pentru că nu au mai avut parte de dragoste, pentru că nu li s-a acordat atenție. Mult mai târziu, când am fost mai mare, am aflat că bunicul meu a fost de mic orfan de mamă. Să ne uităm mai senin la păcatele celorlalți, pentru că păcatul întotdeauna aduce foarte multă durere. Să ne gândim la durerea din inima celuilalt, la suferințele lui. Să iertăm, căci nu știu ce fac. Dacă ar ști, ar cădea în fața Domnului și ar plânge.
Sfântul Non, văzând pe desfrânata cetâții, numită Pelaghia, s-a gândit astfel : „Cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească (…). Și eu pentru Mirele Ceresc nu îmi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme.” Cuvântul smerit al Sfântului a smerit-o și pe Pelaghia, care a devenit mai apoi Sfântă. Uitați ce poate face dragostea! O replica simplă, dar adâncă! Să nu ne bucurăm pentru că ne iubesc pe noi oamenii, să-i iubim noi pe ei, asta-i mare lucru. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru familia și oamenii ce ni-i aduce în cale, să mulțumim pentru că ne dă prilej să ne exersăm iubirea, să ne pară rău pentru că nu avem noi destulă bunătate în suflet, nu pentru că ne-a rănit cineva!
Cum să iubim pe cineva care permanent ne face rău? Cu mintea îndreptată spre Hristos. Să ne întrebăm cum îl vede Hristos pe acest om. Nu știm cum îl vede, dar a murit pentru el. Fiecare dintre noi dacă se uită în urmă, vede câte neajunsuri , câte confuzii a avut în mintea sa, în drumul spre Dumnezeu. Și , cu toate acestea, Dumnezeu a căutat spre noi. Așa să vedem și pe apropiații noștri. Dacă săvârșesc vreo greșeală, o fac din neștiință și Dumnezeu îi judecă în această neștiință, vede ceea ce noi nu vedem. Se întâmplă că oamenii care au la vedere neajunsuri și tot felul de apucături, au tot felul de daruri în spate, pe care Domnul vrea să le ascundă.
Avem datoria să ne izbăvim de răul din inima noastră, invidia, slava deșartă că suntem mai buni, și să răspundem cu aceeași dragoste celorlalți, așa cum ne-a iubit și ne-a iertat Dumnezeu când s-a pogorât în lume, când l-am trădat în rai, când nu i-am ascultat poruncile și când a murit pentru noi. Așa cum el i-a iertat pe toți fiii Săi, care l-au necăjit și îl necăjesc clipă de clipă.
În măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Dacă nu vedem iubirea din jur, este pentru că noi înșine nu o avem. În noi să construim dragostea, căci porunca ne spune ” Iubiți pe vrăjmașii voștri” , și nu „Faceți-i pe vrăjmașii voștri să vă iubească mai mult”. A ierta înseamnă „să reîntorci la viață , să dăruiești viața” . Dacă ne putem asemăna cu ceva prin Dumnezeu, atunci prin iertare ne facem asemenea lui Dumnezeu.
Doamne ajută!
S.
(Notă: de mare ajutor în realizarea acestui articol a fost cartea lui S. Baștovoi „A iubi înseamnă a ierta”, pe care o recomand cu multă căldură ).
Badea Patricia
septembrie 1, 2012 @ 9:14 am
Foarte foarte frumos! Multumesc!
Sa-ti ajute Dumnezeu sa scrii cat mai multe astfel de articole folositoare!
Doamne ajuta!
Ruxanda
septembrie 1, 2012 @ 2:18 pm
Multumesc din suflet pentru acest articol folositor!
Draga S., as dori sa iti cer cateva sfaturi. Si eu trec acum printr-o perioada grea. La fel ca si tine, am pe cineva drag care ne face sa suferim. El e alcoolic si mereu cand il vad turmentat, tulburat si cu mintea intunecata, nu stiu cum sa reactionez. Parca automat simt repulsie si suparare si nu pot sa ma prefac ca totul ar fi in regula. Intr-un fel, vreau sa-si dea seama ca nu e bine ce face, iar pe de alta parte parca ma simt vinovata ca nu ii arat dragoste. Deci cum ar trebui sa ma comport, ce ar trebui sa-mi impun inimii sa simta? Ar trebui sa-i impun iertare si in aceste cazuri? Sa il inteleg? Dar cum as putea sa-l inteleg cand se distruge pe el si pe ceilalti din jur? Se stie ca cei care au patima bauturii sunt foarte urati in fata Domnului si isi pierd sufletele, deci ce atitudine ar trebui sa abordam in aceste cazuri?
Sandra
septembrie 1, 2012 @ 4:48 pm
[quote name=”winterkinder”]
Draga mea,
În primul rând , vreau să știi că cele mai bune sfaturi le poate da un duhonic , care are mai multă experiență, dar voi încerca și eu să te ajut cum pot, în speranța că nu spun ceva greșit.
Iti inteleg sentimentele, caci si eu am simtit asemanator. Simtim suparare, repulsie, apoi sentimentul de vinovatie si confuzie ca nu oferim indeajuns dragoste. Eu de multe ori am simtit ca oamenii din jur pe care as dori sa ii ajut , nu ii pot ajuta , pentru ca eu insumi nu il am pe Hristos in inima asa cum ar trebui…
Simti automat repulsie si suparare, pentru ca inca esti in plina lupta . Lupta ta sufleteasca. Faptul ca te gandesti uneori ca esti vinovata ca nu ii arati dragoste, arata ca undeva in adancul tau, tu stii deja ca dragostea si iertarea sunt raspunsul…..Pentru ca noi toti suntem facuti dupa Dumnezeu, suntem facuti sa iubim.
Iti este greu sa accepti asta, pentru ca diavolul te invata altceva.
Nu te preface. Arata-i ca nu este in regula ce face. Dar conteaza cum ii arati.
Alcoolici in general, sunt oameni foarte inchisi, nu comunica, se insingureaza. Daca si noi le aratam acestor persoane ca ii dispretuim, daca tipam si noi la ei, sau avem repulsie, ei vor fi si mai disperati . Ei in fond, nu isi doresc asta, dar pur si simplu nu stiu cum sa isi gaseasca drumul spre Dumnezeu. Daca ei nu stiu cum sa comunice cu cei dragi, iti dai seama ce blocaj exista intre ei si Dumnezeu?
Fii convinsa ca are momente in care ii pare rau, in care se macina, in care isi da seama ca nu e bine ce face. Asta o spun , pentru ca eu credeam , ca pentru persoana de care vorbeam in articol nu exista sentimentul de parere de rau, de vinovatie. Mi se parea cea mai mandra persoana din lume. M-am inselat amarnic. Si am mai si judecat. Mai tarziu , acea persoana a avut momente , in care a recunoscut sincer, ca a gresit, ca nu e bine cum reactioneaza uneori. A avut acele momente rare, in care se uita cu acei ochi goi , dar cumva plini de cuvinte, in jos,in care isi destainuie inima. Lucruri pe care le-am crezut imposibile. Dumnezeu deschide inimile oamenilor, daca noi ne incredem in El si ne rugam.
Si aceste ganduri sunt foarte daunatoare. Cand noi spunem despre o persoana „Este imposibil ca ea sa se schimbe”, sa stii ca noi taiem libertatea acelui om, potentialul sau sufletesc, prin ganduri de acest fel , ii tinem in lanturi. Gandurile noastre au o mare putere.
Simti repulsie, suparare. Du-te si spovedeste-te, vorbeste cu un duhovnic de aceste stari. Daca te vei ruga mereu, neincetat, sa primesti luminare, si putere, vei vedea , ca in timp, vei putea sa te controlezi tot mai bine. Intr-un timp indelungat, vorbesc si de ani. ..tot ce e posibil. Orice ar fi, oricata suparare ar fi in jurul tau, tu nu renunta. Daca mai esti suparata si reactionezi prost pe moment, caieste-te, si continua rugaciunea. Nu pica in deznadejde.
Impune-ti inimii sa iubeasca si sa ierte. Este greu de spus cum sa te porti, depinde de om. Daca persoana respectiva, cel alcoolic, este un om comunicativ si care doreste sa se schimbe, vorbeste cu el bland si cu bunatate, arata-i ce te doare . Daca nu comunica deloc si nu e posibil cu nici un chip sa ii patrunzi inima, atunci roaga-te pentru el si pentru tine. Incearca mereu sa ai blandete si bunatate , indiferent de caz. Chiar si atunci cand simti ca e fara sens, si nu atinge bunatatea ta inima celui alcoolic, tu continua sa fii buna. Pentru ca in cel alcoolic se da o lupta mare. La inceput s-ar putea sa il sperie bunatatea ta, pentru ca ei nu sunt obisnuiti cu asa ceva. Ei nu sunt oameni rai in natura lor, trebuie sa intelegi asta.
Nu trebuie sa incerci sa il intelegi prea mult pe el. Noi nici pe noi insine nu ne intelegem. Ia-i patima doar ca o boala, ca oricare alta boala. O boala si multa durere in sufletul celui alcoolic.
Sa nu crezi ca alcoolici sunt urati de Dumnezeu. E ca si cand mama si-ar uri copilul , care a luat-o pe un drum gresit. Bineinteles, sufera, plange, e suparata si mahnita. Dar copilul ei va ramane mereu copilul ei, pe care il iubeste. Si inca ceva, care poate te linisteste putin. Presupunand ca cel in cauza e botezat ortodox, Sf Serafim de Sarov spunea ca botezul ortodox e cel mai mare dar dat noua. Deoarece , astfel, cu toate bolile sufletesti pe care le au oamenii cu neajunsuri si patimi, Biserica se roaga pentru ei , atat cat sunt in viata, dar si dupa ce au murit. Sa ai mereu nadejdea asta in suflet.
Cu speranta ca te-am ajutat putin, iti doresc multa dragoste si lumina. Si sa nu te lasi doborata, nici pana in ultima clipa. Credinta ta va fi rasplatita.
Cu drag, S.
Laura Stifter
septembrie 1, 2012 @ 4:35 pm
„Cum să iubim pe cineva care permanent ne face rău? Cu mintea îndreptată spre Hristos. Să ne întrebăm cum îl vede Hristos pe acest om. Nu știm cum îl vede, dar a murit pentru el.”
Minunat… Aceste câteva gânduri se aseamănă cu răspunsurile Părinţilor din Pateric, nu exagerez!
Felicitări, draga mea, este un articol minunat, încurajator, de o deosebită profunzime duhovnicească!
Domnul cu tine!
Sandra
septembrie 1, 2012 @ 4:57 pm
Draga Laura,
articolul a fost scris icu ajutorul cuvintelor Parintilor, m-am inspirat din invatamintele lor. E adevarat, am scris si de la mine, si din experienta mea, si am muncit o zi intreaga la el, studiind si subliniind printre randuri o intreaga carte , ca sa organizez cat mai bine ideile. Dar exact acele randuri le-am citit intr-o carte minunata , cea recomandata mai sus 🙂 Simt nevoia sa zic asta, deoarece nu vreau sa fiu apreciata pe nedrept 🙂 ….
Domnul cu tine, draga Laura, si ma bucur mult sa vad ca e folositor articolul oamenilor!
Ruxanda
septembrie 1, 2012 @ 9:06 pm
Draga S,
Iti multumesc din suflet pentru sfaturi. Raspunsurile pe care mi le-ai dat m-au luminat. Sa stii ca ai dreptate in legatura cu acele stari, trebuie spovedite, nu stiu de ce nu mi-am dat seama pana acum. Am sa incerc sa vorbesc si cu duhovnicul despre problema aceasta.
Stiu ca ii pare rau daca ridica glasul la mine si stiu ca e un om bun, care m-a ajutat cu multe lucruri. Singurul lucru pe care el nu vrea sa-l constientizeze e ca are o problema cu bautura, ca ii afecteaza mintea si sufletul si ca aceasta reprezinta un mare pericol pentru familia noastra, si mai grav – pentru mantuirea lui.
Am sa incerc totusi sa fac asa cum m-ai sfatuit tu, sa il tratez cu bunatate. Dar ma tem totusi sa nu inteleaga gresit comportamentul meu si sa creada ca ma complac in situatie si accept ceea ce se intampla. De vorbit, nu se poate, pentru ca nu ma asculta, a si tipat la mine pentru ca „indraznesc sa-i spun cum sa-si traiasca viata”. Deci ramane doar rugaciunea, care oricum e indispensabila.
Iti multumesc frumos inca o data pentru ca ti-ai luat din timp pentru a-mi scrie. Mi-a fost de foarte mult folos. Doamne ajuta!
anna
septembrie 2, 2012 @ 12:53 pm
;cum sa iubim pe cineva care ne face permanent rau;este usor de zis dar din pacate greu de facut dar cu ajoturul lui bunului Dumnezeu este posibil,si eu in momentul de fata ma confrunt cu aceiasi problema,sa iert sa iubesc si sa indur multe suferinte ,multe jigniri si multe umilinte care din pacate vin din partea unei persoane cu care am jurat sa-i fiu alaturi si la bucurii si la tristete ,intra adevar este o lupta cu tne insuti este greu sa accepti faptul ca tu desi cauti sa faci numai bine esti rasplatita cu rau dar cu multa rugaciune si cu multa multa rabdare se poate ,felicitari pentru articol Doamne ajuta
Laura Stifter
septembrie 2, 2012 @ 1:03 pm
S, articolul tău îmi aminteşte de o pildă foarte interesantă relatată de către maica Siluana Vlad. Astfel, o tânără căsătorită, al cărei soţ o nedreptăţea grav, L-a întrebat, în rugăciune, pe Mântuitorul Hristos: „Doamne, cum să-l mai iubesc pe acest om alături de care voi avea datoria de a trăi întreaga viaţă?”. Imediat, Domnul Iisus i-a răspuns: „Cum să-l iubeşti? Aşa cum îl iubesc Eu”. 🙂 Este, desigur, o relatare fictivă, dar atât de impresionantă… 🙂
Doamne ajută! Şi felicitări încă o dată pentru gândurile frumoase şi sincere pe care ni le-ai împărtăşit!
anna
septembrie 2, 2012 @ 1:32 pm
va multumesc si eu si ma bucur ca am descoperit acest site ,citind si alte marturii parca imi da asa o putere sa merg mai departe stiind ca nu sunt singura nedreptatita,si pildele au fost facute ca noi sa putem invata ceva DOAMNE AJUTA
Laura Stifter
septembrie 2, 2012 @ 2:11 pm
Nu sunteţi singură! În primul rând, Îl aveţi pe Dumnezeu cu dvs! Apoi, există foarte multe creştine care trec prin experienţe nefericite în căsnicie… „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte.” (Filipeni4, 13) Hristos să vă întărească şi pe dvs!
P. S. Meditând la pericopa evanghelică despre învierea lui Lazăr, părintele Rafail Noica a exprimat o idee de o deosebită profunzime: Domnul Hristos l-a ales tocmai pe Lazăr să treacă prin experienţa dramatică a morţii şi învierii după 4 zile, fiindcă lui i-a acordat o încredere mult mai mare decât celorlalţi credincioşi ai Săi din acea vreme. Ştiţi, profesorii le pun întrebări dificile doar elevilor foarte buni, pentru că au încredere că aceştia nu doar că se vor descurca, ci vor reuşi să facă şi performanţe. La fel şi în cazul dvs: aveţi de dat acest examen duhovnicesc dificil pentru că Dumnezeu ştie că aveţi puterea de a birui, de a lua nota 10. 🙂
Dumnezeu să vă întărească şi să vă umple inima de bucuria prezenţei Sale!
Laura Stifter
septembrie 2, 2012 @ 4:38 pm
Save, pilda pe care am redat-o mai sus a fost rostită de către maica Siluana în cadrul acestei conferinţe:
http://www.crestinortodox.ro/conferinte-audio-mp3/maica-siluana-vlad/sursa-depresiei-omului-modern-718.html
Înregistrarea durează destul de mult (cred că aprox. două ore), dar este deosebit de interesantă. Deşi conferinţa a avut ca titlu „Sursa depresiei omului modern”, maica Siluana a abordat, datorită diverselor întrebări ale participanţilor, mai multe teme şi a răspuns unor probleme specifice nu doar tinerilor, ci, în general, celor preocupaţi de relaţia lor cu Dumnezeu. Sper să vă fie de folos. 🙂
Doamne ajută!
anna
septembrie 2, 2012 @ 5:37 pm
va multumesc din nou ,chiar o sa intru si o sa ascult ,fiind in afara tarii noastre dragi cu atat mai mult simt nevoia sa ma documentez daca pot sa spun asa,avem aici parohie dar nu reusesc de fiecare data sa ajung am si 2 copii mici,sa va dea DUMNEZEU SANATATE ca v-ati ostenit sa -mi scrieti cateva cuvinte care sa va spun sincer m-au uns la inima .:)DOAMNE AJUTA
mihaela G
septembrie 2, 2012 @ 6:15 pm
Doamne ajuta! Va multumesc pentru timpul dedicat acestui frumos articol.Am citit cartea dar ma bucur foarte mult sa imi reamintesc continutul ei prin acest articol atat de minunat si folositor. Draga save, voi repeta ceea ce a zis Laura, nu sunteti singura, Dumnezeu este cu dumneavoastra, este cu noi toti. Suferinta ne apropie de Dumnezeu, poate este greu de crezut uneori, dar sa nu uitam cuvintele Mantuitorului: ,, In lume necazuri veti avea; dar indrazniti.Eu am biruit lumea”.Suferinta este asemenea unui vant puternic. Cu cat vantul este mai puternic cu atat radacinile copacului se intaresc. Dumnezeu nu-si poate parasi copiii, ii iubeste mult prea mult.Cum sa ne paraseasca daca a ales moartea pentru a ne salva? Viata aceasta este precum o mare: uneori valurile mari ne infricoaseaza, creandu-ne iluzia ca, prin maretia si puterea lor ne vor putea zdrobi, dar sunt si perioade cand marea este linistita, oferindu-ne un sentiment de pace si liniste.Acele valuri uriase sunt suferintele care vin asupra noastra, sunt mari si puternice, dar nu ne pot zdrobi, nu ne putem lasa zdobiti, iar linistea marii ne este oferita de ajutorul si pacea lui Dumnezeu care potoleste valurile prin iubirea si grija Sa. Dumnezeu sa va ocoteasca!
Ramona
septembrie 30, 2012 @ 6:15 pm
Frumos articol! Cat de mult ma regasesc in el si chiar e binevenit in sufletul meu in momentele astea. Duminica asta si predica mi-a fost de folos in sensul asta si tot asa, sa mai zicem ca Dumnezeu doarme. Nu! El lucreaza chiar si duminica 🙂
O seara linistita!
Ramona
octombrie 12, 2012 @ 6:08 pm
Dar daca ne face sa suferim si simtim ca innebunim si ramanem cu traume psihice?in cazul acesta,trebuie sa rabdam sau sa ne indepartam de persoana care ne face rau?
Sorin
octombrie 12, 2012 @ 7:02 pm
Dacă considerăm că suferința ce ni se produce e prea mare pentru a o răbda e bine să ne depărtăm de respectiva persoană.
Ramona
octombrie 13, 2012 @ 7:54 am
Si daca nu poti sa te departezi de acea persoana din diverse motive?e ngrozitor,simt ca innebunesc..
Sorin
octombrie 13, 2012 @ 8:29 am
Spune dacă poți situația concret că e destul de greu de dat sfaturi când nu știi ce se întâmplă de fapt.
Ramona
octombrie 13, 2012 @ 9:52 am
iti dau id-ul meu de mess,mihuramona…daca poti si vrei sa ma asculti..