Drogurile te aruncă într-o viață paralelă cu realitatea
Într-o duminică îngăduitoare de iulie, fără căldură excesivă şi fără ploaie covârşitoare, am trăit nişte evenimente care m-au pus pe gânduri.
Dimineaţa răcoroasă de iulie ne-a zâmbit de după turlele Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus. A fost un privilegiu să putem ajunge, şi numai pentru câteva zile, în mănăstirea unde, cu zece ani în urmă, participam pentru prima oră în viaţă, la rânduiala slujbelor atonite. Atunci, am aflat cum se roagă călugării din Muntele Athos.
Mănăstirea mi-e dragă. Mi-e dragă pentru atmosferă de acolo, pentru părintele Arsenie Boca, pentru părintele Teofil, pe care l-am cunoscut, pentru părintele Matei (ucenicul şi ajutorul părintelui Teofil, care se îngrijea şi de bibliotecă). Mi-e dragă pentru copleşitorul sacrificiu părintesc al domnitorului Brâncoveanu. Pentru florile asortate care inundă curtea, exteriorul, câmpul întreg din jurul mănăstirii.
Dar predica de azi a părintelui a fost ca un declanşator de dileme. După ce a explicat semnificaţia Evangheliei (pilda demonizaţilor din ţinutul Gadara), părintele a făcut o analogie între cei posedaţi de duhurile rele din vechime şi cei posedaţi de duhurile modernităţii de astăzi. Cu o noapte înainte, lângă mănăstire, la câţiva metri, pe un spaţiu vecin, a fost organizat un festival rock. La vecernia de sâmbătă seara, muzica nu se auzea chiar clar. Dar peste noapte, când părinţii încă nu încheiase rugăciunile, muzică rock a răsunat peste toată mănăstirea cu înverşunare, aproape ostentativ.
Călugării, retraşi în mănăstire din fața tăvălugului tentaţiilor lumeşti, s-au trezit asaltaţi, agresaţi, fără a se putea apăra, fără a se putea împotrivi. Predica de la Liturghia de duminică a fost ca un strigăt de ajutor adresat turiştilor religioşi şi nu numai. Tuturor celor care vin la biserică. Puteau fi printre ei chiar participanţi la festivalul de rock. Mesajul a fost răspicat: Nu vă lăsaţi cuprinşi de tentaţiile nocive ale lumii de azi! Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos!
Am plecat gândiţi. La un moment dat, un tânăr, de pe marginea străzii, ne face semn să-l luăm. Am oprit, s-a urcat şi ne-a spus că merge la Cluj. „Unde în Cluj?”, l-am întrebat. „Oriunde”, a răspuns după o pauză de gândire. „Hmm…”
„Adică… unde ai vrea să te lăsăm? Noi nu ajungem chiar în Cluj.”
„E bine să mă lăsaţi aproape de Cluj. Am pierdut trenul Cluj-Bucuresti. Voiam să ajung la Bucureşti.”
Vorbea rar, intermitent, parcă adunându-şi gândurile de undeva de departe. Se uita speriat în spate şi îşi strângea la piept o haină. Singurul lucru pe care îl avea cu el. Părea foarte speriat, dezorientat.
„Ce ţi s-a întâmplat?” Am întrebat. A început să ne povestească sacadat că a coborât din tren pentru că a fumat o ţigară cu ceva şi că cineva voia să-l dea jos din tren şi probabil să-l bată. A coborât singur, şi a fugit peste câmp, prin pădure şi printr-o apă. Dar tot îl urmăreau nişte oameni mari, în aceleaşi maşini. Şi veneau spre el. Şi-a lăsat bagajul în tren şi a sărit. Jos, în nu ştie exact ce gară, şi-a ascuns telefonul şi laptopul. Ar trebui să meargă să le găsească. Îi trebuie calculatorul. Pe el are toate informaţiile de care are nevoie să se angajeze. De asta mergea la Bucureşti, să se angajeze. Era chemat la interviu. Abia terminase facultatea. Şi găsise ceva de lucru în Bucureşti. Acum voia numai să ajungă iar la Cluj. Să vadă ce face.
Şi-a sunat fratele din Bucureşti. L-a trimis să-i caute bagajele prin gară. Au început să-l sune părinţii. Tot drumul a vorbit la telefonul împrumutat de noi. La toată lumea explica faptul că a fost nevoit să fugă din tren pentru că îl prindeau cei care răspund de tren şi nu-l lăsa să se fumeze acolo.
Era ferm convins că-l urmăreşte cineva. Din cinci în cinci minute scruta cu atenţie drumul rămas în urma maşinii. L-am întrebat ce a luat. O chestie pe care a pus-o pe ţigară. Ia de astea din anul doi de facultate, de când s-a despărţit de prietenă. Apoi l-a mai supărat un profesor, a mai fost necăjit de ceva şi tot aşa…
Am întrebat dacă părinţii ştiau. Mama ştia de episodul din anul doi. Tatăl aflase astăzi. Erau şocaţi. El le explica întrerupt, respirând sacadat, înghiţind cuvintele, că a pus ceva pe ţigară şi apoi l-au ameninţat şi i-a fost frică şi a fugit din tren.
Spre Cluj începuse să fie mai conştient. Recunoştea zonă, ne-a spus unde stă. L-am lăsat în uşa blocului şi l-am întrebat dacă va mai consuma.” Niciodată… în tren.” Şi a zâmbit. Ne-a mulţumit şi a rămasă să aştepte pe un prieten care să-l ajute cu telefonul şi cu celelalte complicaţii (acte, laptop, bani).
Am plecat. Înspăimântaţi! Înspăimântaţi de ceea ce i se întâmplase tânărului necunoscut. Sau, mai degrabă, de ceea ce i se putea întâmpla sub efectul halucinogenelor.
Suntem părinţi şi ne întrebam cum poţi evita o asemenea situaţie. Cum să-ţi aperi copilul de atâtea pericole? Numai Domnul poate! Tu te strădui, îi educi pe calea binelui, faci tot ce poţi, dar pază ”în tot locul şi-n tot timpul”, numai Domnul reuşeşte!
Pe când ne gândeam să-i contactăm părinţii, ne sună ei. Necăjiţi, disperaţi, neînţelegând ce i s-a întâmplat copilului lor. Le-am povestit ce ştiam. I-am sfătuit să caute ajutor şi în alte părţi. La oamenii care pot ajuta în asemenea cazuri. Dacă pentru durerile de ficat, mergi la doctor, pentru durerile de stomac încerci să ajungi la un medic specialist, pentru o astfel de boală, dependența de droguri, atât de gravă, devastatoare, trebuie să cauţi medicul potrivit pentru suferinţele tale sufleteşti şi psihice.
Tânărul acesta a mai primit o şansă prin mobilizarea părinţilor de a-l ajuta. Domnul i-a oferit răgaz să fie smuls, de trebuie, din ghearele unei morţi sigure. O molimă l-a prins şi, aşa cum explică dimineaţa părintele la Liturghie, astfel de duhuri rele nu pot fi învinse decât cu ajutor. Şi, cel mai mare ajutor pe care omul îl poate cere şi îl poate primi, este ajutorul Divin.
Dar, totuşi, cu noi ce se întâmplă de am ajuns aici?
(Claudia Chiorean)
Mihai Pura
iulie 17, 2014 @ 11:52 am
Tema articolului este una foarte actuala. Noi ne cautam satisfactia, scaparea si implinirea in tot felul de lucruri: sexualitate, alcool, fumat, droguri, mancare si asa mai departe. Facem aceasta pentru ca nu cunoastem pe Singurul care ne poate umple golul din suflet, si anume pe Dumnezeu. Si asa ajungem sa slujim diavolului, cum spunea si parintele in predica sa.
Dar aici intervine vestea cea buna, evanghelia: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne rascumpere din pacat. Si daca mergem la El, atunci El ne va vindeca de toate acestea. La fel cum a izgonit diavolul din demonizati, il va izgoni si din vietile celor care se lupta cu astfel de patimi. Eu am fost rob pornografiei si masturbarii, si stiu, cat de cat, ce inseamna sa fii stapanit de ceva. Este ingrozitor. Slavit Sa fie Domnul care m-a eliberat din aceasta stare! La fel este si cu fumatul, alcoolul, mancarea sau drogurile.
Pentru cei care cauta ajutor in aceasta privinta, exista un site crestin (care nu e ortodox) care are o serie de studii biblice destinate ajutorului celor care se lupta cu astfel de patimi. Cursul pentru alcool si droguri poate fi gasit aici:
[url]http://www.settingcaptivesfree.com/courses/new-wine/[/url]
Stiu ca nu este in limba romana, dar cred ca si in engleza pate fi parcurs cu destula usurinta. Eu am urmat cursul destinat eliberarii din pacatele sexuale si mi-a fost de mare ajutor. Ideea centrala este sa constientizam ca numai Iisus Hristos ne poate scapa din pacat, indiferent care este acest pacat.
Referitor la intrebarea, care s-a vrut poate retorica: „Dar, totuşi, cu noi ce se întâmplă de am ajuns aici?” cred ca raspunsul poate fi si acesta: nu Il propovaduim suficient pe Hristos prin vietile si cuvintele noastre, astfel incat vestea cea buna sa ajunga la cei care au nevoie.
Dan Tudorache
iulie 17, 2014 @ 1:01 pm
Mihai, fără a desconsidera recomandarea ta, pe site-ul sfintiiarhangheli.ro (site-ul pe care Maica Siluana Vlad face o misiune extraordinară) se găsește o secțiune specială cu articole pentru tratarea adicțiilor de alcool, tutun și sex:
http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1101
Nikolai Popa
iulie 17, 2014 @ 4:02 pm
Baiatu’ cel mai probabil era pe ”legale”, cunoascute si sub numele de etnobotanice. Dupa cum am inteles, fuma de ceva timp. Fumase si il luase paranoia ca il urmareste cineva. Se intampla la multi oameni. Cand devii dependent, pe langa durerile sevrajului, te ajunge si aceasta paranoia. Crezi ca te urmareste cineva tot timpul, nu mai poti dormi, esti stapanit de o frica extrema. De asta multi dependenti aflati in sevraj se sinucid daca nu au substanta care sa ii calmeze. Etnobotanicele, desi se numesc asa, sunt niste plante uscate si combinate cu lichide chimice toxice, uscate din nou apoi. Ele mai sunt numite si Cannabis sintetic, desi diferenta dintre marijuana si ”legale” e de la cer la pamant. Marijuana pe langa efectele de euforie, are multe efecte benefice medicale, dependenta data fiind slaba si de cele mai multe ori doar psihica; pe cand etnobotanicele bat ca distrugere orice drog care e pe piata. E mai puternic si mai letal ca heroina. Spre exemplu un consumator de heroina poate sa traiasca 10-15 ani, etnobotanicele te distrug complet in 2 ani de zile maxim! Baiatul are nevoie de o dezintoxicare si mai ales de multa dragoste, in timpul tratamentului sa fie pazit non-stop. Cam atat de spus 😉
Laura Stifter
iulie 17, 2014 @ 5:51 pm
Mă-ntreb cu mirare şi tristeţe: de ce oare aceşti tineri simt nevoia să evadeze cu orice preţ din realitate???…
Preferă să-şi piardă libertatea ajungând sclavii unei substanţe chimice, preferă să delireze, să trăiască stări psihice terifiante (senzaţia că sunt în permanenţă urmăriţi etc), să-şi distrugă sănătatea… Mulţi au ajuns chiar la psihiatrie… 🙁 Oare din ce motiv vor ei aşa, să fugă din viaţa reală?… Şi discutăm inclusiv despre tineri inteligenţi şi informaţi (studenţi etc).
Poate tocmai pentru că… nu sunt iubiţi sau nu li se arată asta?…
Sau pentru că nu pot găsi un sens al vieţii?…
Poate că s-au săturat să trăiască doar pentru a… supravieţui,
vor ceva mai mult…
Vor libertatea spirituală, tânjesc după eternitate, după împlinire, după fericire… după Adevăr!
Şi nimeni nu le spune că acest sens al vieţii există cu adevărat şi că pentru el am fost creaţi.
Şi dacă ei au mers doar până la jumătatea drumului în înţelegerea lor (au înţeles că această lume reală nu este totul şi că trebuie să căutăm altceva… dar s-au oprit aici), atunci, fără să-şi dea seama, „Îl caută pe Cel viu între cei morţi” (cf. Lc24, 5) şi, într-o perspectivă orwelliană, caută libertatea în dependenţă, adevărul în delir şi în iluzii, fericirea eternă într-o exaltare de o clipă.
N-aş vrea să am o viziune reducţionistă asupra acestei realităţi dramatice ai cărei contemporani suntem – dependenţa de droguri. Ştiu că motivele care-i duc pe tineri la astfel de comportamente sunt numeroase şi complexe, iar mie-mi lipseşte atât competenţa profesională, cât şi experienţa necesară pentru a le putea analiza sau măcar identifica. Am încercat, totuşi, să înţeleg problema din perspectivă duhovnicească… Aceasta e, desigur, doar una dintre perspectivele din care poate fi privită problema, dar… cât de minunat ar fi dacă noi, toţi cei ce credem în Hristos, le-am arăta semenilor noştri, prin viaţa noastră, că adevărul nu-i delir, ci este Adevăr, că fericirea nu-i doar o stare psihologică, ci una existenţială şi un mod de viaţă, că libertatea este, pur şi simplu, libertate (cu riscul exprimării tautologice), iar nu dependenţă umilitoare faţă de materie! Pe scurt, că Împărăţia dragostei lui Hristos este înlăuntrul nostru, tocmai la antipodul iluziilor, întunericului şi neştiinţei!
Domnul să-i ocrotească atât pe ei, cât şi pe cei care au misiunea de a-i ajuta (familii, duhovnici, psihologi, profesori etc etc etc)!