Drum cu bicicleta în satul copilăriei

Zilele trecute am făcut primul meu drum cu bicicleta spre satul copilăriei mele, satul de care mă leagă cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele, și nu mă pot abţine să nu plâng când vă scriu aceste rânduri. E de ajuns o singură poză, o simplă aducere aminte, că îmi vine să zbor acolo.

Până în clasa a șaptea nu lipseam nici măcar un sfârşit de săptămână, nu mai vorbim de vacanţele de acolo. Tânjeam după acel loc, aşa cum tânjesc şi acum, dacă s-ar putea, m-aş muta definitiv acolo.

Satul se numeşte Dimitrie Cantemir, după ce comuniştii i-au schimbat denumirea din „Buciumeni”, un sat tânăr care nu are mai mult de 150 de ani, din comuna Izvoarele, situat în Lunca Dunării, în Judeţul Giurgiu, un sat înfiinţat de ciobani de la munte, care s-au aşezat aici, şi din care îşi trage obârşia şi bunica mea.

Este un sat foarte mic, care numără în jur de 200 de locuitori, majoritatea bătrâni, meseria de bază este agricultura, dar neprofitabilă, abia se menţin pe linia de plutire şi ar dori cu toţii un loc de muncă oricât de prost ar fi plătit. Dar satul şi drumul până acolo se bucura de nişte peisaje paradisiace, care mi-au răpit şi mie inima, ori de câte ori trec pe acolo mă îmbăt de frumuseţile naturii. Acesta este şi farmecul satului, probabil, pentru că nu a fost urbanizat şi a păstrat tot aspectul său arhaic, casele sătenilor, cu mici excepţii, sunt din chirpici, aspectul exterior nefiind influenţat în nici un fel de vremurile noastre, fiind situat la doar 20 de km de oraşul Giurgiu, dar parcă din alte timpuri.

Cum ieşi de pe strada Ghizdarului, la ieşirea din oraşul Giurgiu, plină cu castele ţigăneşti cu turla aproape până la cer, asemeni bisericilor protestante, de prost gust şi unele imprimate cu numele copiilor pe ele, găseşti altă lume. Drumul spre comuna Bălanu, primul sat care îţi iese în cale te îmbăta cu frumuseţea din jur, a câmpului înflorit, cu iarba verde şi plină de viaţă, pomi înfloriţi de un alb impecabil, şi plăcut la vedere, păsările cerului care îţi îmbată inima de poezie, pe care le poţi auzi datorită traficului nu prea aglomerat, apoi satele prin care treci, cu grădini bine îngrijite şi productive, cu toate bunătăţile de sezon, datorită faptului că aici solul este foarte roditor şi poţi să cultivi aproape orice.

Pe la jumătatea drumului urci dealul Ghizdarului, unde dai de o apă rece şi curata precum cristalul, care îţi dă puterea de a merge mai departe, îţi revigorează tot corpul, dar şi mintea. Aproape că nu este trecător să nu oprească acolo să bea puţină apă sau să îşi umple o sticlă, iar apoi îşi vede de drum, aşa cum am făcut şi eu. În dreapta, cum urci dealul, apare o pădure tinerică de salcâm, sădita pentru a împiedica alunecările de teren, solul fiind argilos, risca să se surpe în urma unor ploi abundente.

Ne îndreptam spre următorul sat, Onceşti, şi începe să apară o uşoară osteneala, fac câteva popasuri, sunt depăşit de alţi câţiva biciclişti, care mă salută fără să ne cunoaştem, oamenii păstrând omenia de altădată a ţăranului român, ca în majoritatea satelor româneşti. Merg mai departe, continuând să mă desfăt cu frumuseţile din jurul meu şi să mă umplu de tinereţea emanată de miresmele primăverii, în ciuda faptului că au fost retezaţi toţi plopii din jurul drumului, care dădeau o frumuseţe aparte. În dreapta şi în stânga se aflau pe aproape tot traseu dintre Giurgiu şi Buciumeni o minunăţie de plopi falnici, de peste 8 metrii, iar când le da frunza şi-i bătea vântul de toamnă, îţi era mai mare dragul să priveşti în jur.

De plopii din Giurgiu s-a îndrăgostit şi Mihai Eminescu, care l-au inspirat când a scris poezia „Pe lângă plopii fără soţ”, atunci când mergea la o iubită de a lui din oraş, pe o stradă lăturalnică parcului „Alei”, pe perioada cât a locuit în Giurgiu.

Revenind pe drumul dinspre Ghizdaru spre Onceşti, nu mai găsim plopi, dar găsim un stejar secular şi lângă el o troiţă superbă, repictata recent, micuţă, în care abia are loc o persoană, dar care e un loc de odihnă sufletească cum rar mai găseşti în bisericile noastre, poate doar pe la o mănăstire. Mântuitorul era aşa de viu acolo alături de sfinţii arhangheli încât am rămas puţin să mă rog, şi cu inima uşurată am mers lângă stejar şi am contemplat puţin, la fel de fascinat de frumuseţea din jurul meu, ca pe tot parcursul drumului. Sper să supravieţuiască bietul stejar, care avea un frate mai mare chiar la câţiva metri de el, dar a fost tăiat şi furat, alături de acoperişul fântânii, furat cu tot cu parii de lemn care-l susţineau şi ţigla ce-l acoperea, care se afla şi ea la în împrejurimi.

Merg deci mai departe, cu inima uşurată de dulceaţă dumnezeiască ce am gustat-o la sfânta troiţă, ajung în satul Onceşti, mă îndrept spre Radu Vodă, o comună aflată la 2 km de comună Buciumeni, unde mă opresc două femei în vârstă să mă întrebe dacă merg înspre Buciumeni, al cui sunt, apoi descoperim că suntem rude mai depărtate. Femeile acestea, priveau la mine cu o admiraţie specifică mamei care se miră de frumuseţea copilului ei, erau parcă în stare de contemplaţie, cu inima plină de bucurie, povestindu-mi că au şi ele băieţi mari şi frumoşi aşa ca mine, iar la plecare primesc din tot sufletul urări de bine şi să îmi găsesc o fată cuminte şi frumoasa să mă însor.

Câtă linişte, cât calm la aceste femei. O verişoară de a ei fusese botezată de tatăl bunii mele, deci, prin urmare, eram neamuri. Tanti Lucica, sora ei, care era verişoara cu mamaia, botezată de strabunicu’ îmi spune şi mie „nașicule” când mă vede. E drept, oamenii aceştia n-au fost distruşi lăuntric de televizor, chiar dacă au şi ei acum televizoare şi antene cu emisie digitală, dar păstrează din dragostea creştină ce predomina altădată toate satele româneşti, şi vezi după expresia feţei lor, care se luminează, că se bucură sincer să te vadă.

Ajung în sfârşit la destinaţie, întâmpinat cu nerăbdare, cu masa pusă, binemeritată după un aşa efort şi pentru a prinde putere de muncă. Avem de scos arbuşti, de săpat, de sădit arpagic, morcovi, fasole, apoi trebuie să merg după urzici şi ştevie, să adun salată verde proaspătă şi usturoi verde, direct din grădină, sădite de mine şi de bunica şi îngrăşate natural, cu găinațul pe care l-am strâns când am măturat astă toamnă în podul plin cu porumbei.

Este vremea postului, lăsat de Dumnezeu, pentru binele omului, ale cărui beneficii le recunoaşte până şi medicină modernă. Postul nu se ţine cu E-uri, care de multe ori sunt extracte din carne sau lapte, puse în tot felul de pateuri de post, cărora li se face reclame cu tentă erotică şi care te duce cu gândul în altă parte decât la rugăciune şi zdrobirea inimii, ci cu produse cu adevărat naturale. Nu e greu să iei bicicleta şi să ieşi puţin din oraş, să mergi la pădure după urzici, păpădie (rucolă), să îţi aduni o plantă pe care o poţi usca şi pe balcon pentru ceai, să culegi măceşe, pentru a da organismului un surplus de vitamina C, să cauţi pe la marginea satului nişte ştevie să îţi cureţi colonul, mai eficient decât cu alte medicamente, care sunt şi foarte scumpe pe deasupra şi nu au efectul alunecos al şteviei care îţi curăţă efectiv colonul.

O săteanca de aici a fost în Italia, cu şefa ei la restaurant şi a comandat salată de păpădie, care era cea mai scumpă acolo, şi a rămas mirată, spunându-i italiencei ca ea nu mănâncă aşa ceva, pentru că în România ea da păpădie la porci. Dacă am şti noi câte comori găsim în natură, de primăvara până toamna şi am şti ce e folositor organismului şi ce nu, aşa cum ar trebui să ştim şi ce e de folositor sufletului şi ce nu este, am vedea în biserică raiul, Sfânta Împărtăşanie, Trupul lui Hristos, Sfinţii şi îngerii din icoane, prezenţi alături de noi în sfintele biserici, nu ne-am mai plânge atât de vremurile în care trăim, am găsi posibilităţi să ţinem şi posturile şi să ne hrănim aşa cum Dumnezeu hrăneşte până şi păsările cerului, faţă de care suntem mult mai presus.

Din păcate, bunicii mei nu mai locuiesc nici ei aici, mergem pe acolo din când în când, să ne îngrijim puţin de grădină, şi de restul gospodăriei, şi cam atâta. Bunicul meu ar sta mereu, deşi el este născut şi crescut la oraş, bunica mea fiind din sat, venită la oraş, o femeie foarte muncitoare, curată, darnică din fire şi iertătoare, dar căreia nu-i place deloc viaţă la ţară, dorind de mică să plece de acolo.

Până să se îmbolnăvească bunicul, şi să se opereze la inimă, acum 5 ani, stătea acolo până ce venea iarna, venind doar o zi la Giurgiu, pentru aprovizionare şi să ne mai ia şi pe noi să mai stăm cu el câteva zile. Vacanţele mi le petreceam mereu alături de el, până ce mi-au cumpărat ai mei primul computer şi pierdeam câte 10-12 ore, sau poate şi mai mult pe tot felul de jocuri, până la 5 dimineaţa, deformându-mi şi vederea, şi coloana…

Deşi simţeam un dor nebun să merg la ţară, după o zi, ispita butonării calculatorului mă trăgea spre oraş, şi nu mai răbdam nici un pic şi doream să vin cât mai repede acasă. Dar în timp, realizând prostia care am făcut-o, cu ajutorul sfinţilor din închisori, mi s-a făcut un dor enorm de tot ce-i românesc, mi s-a făcut dor să învăţ ce e munca adevărată, să fiu mândru că mă trag din ţărani şi că am crescut la ţară, să iau sapă în mână, lopata, furca, şi să trec la treabă, să recuperez tot ce am pierdut şi să mă deprind cu munca aceasta care l-a înnobilat pe ţăranul roman de milenii întregi, scăpându-l prin ea de patimi şi aprinderi ucigătoare de suflet, alături de post şi rugăciune. Aşa s-a mântuit ţăranul, nu în birouri, în maşini scumpe, în piscine şi jacuzzi, cu pateu de post şi caşcaval vegetal, ci cu trudă multă, cu sudoarea frunţii. Când auzeau clopotele, lăsau jos sapa, pe câmp şi alergau direct la vecernie, mâncau ceapă cu mămăligă, dar nu aveau nici cancer la sân, nici autism de la vaccinurile care conţin mercur, şi, cum ne spunea părintele Iustin de la Oaşa, aveau botniţe la gură, de frică să nu guste vreun bob de grâu sau de strugure, muncind ca rob pe propriul pământ. Şi au aşteptat, şi s-au rugat la Dumnezeu, şi iar au aşteptat, şi s-au ridicat prin Gelu, prin Glad, Menumorut, Ştefan, Mircea, Mihai, Matei, Iancu, au luptat în două războaie să ne lase astăzi o limbă şi o ţară de care noi am ajuns să ne ruşinăm.

Bineînţeles că lucrurile nu mai sunt la fel ca atunci, şi nici ţăranii de acum nu mai sunt ca altă dată, nu se mai trezesc la ora 5 să meargă cu plugul, nu se mai înghesuiesc la biserici în duminici şi de sărbători, în sat aici preotul face slujbă de multe ori doar el şi cântăreţul, în timp ce unii săteni ies chiar în a doua zi de Paşti la Câmp.

Ne putem mântui oriunde dacă avem mintea şi inima la Dumnezeu, chiar dacă pe mine natura mă linişteşte şi mă apropie mai mult de Dumnezeu. În detenţie sfinţii închisorilor nu vedeau lumina soarelui cu anii, dar aveau inimile în Domnul şi s-au mântuit.

Fie că acest articol să fie spre odihna sufletească a cititorilor aşa cum mă odihnesc eu când intru în lumea aceasta profundă Românie. Eu văd încă de aici raiul, natura aceasta neschimbată mă odihneşte aşa cum scriu sfintele cărţi că raiul odihneşte sufletele la trecerea noastră din această viaţă pământească.

Seara, cum se întunecă, îţi este mai mare dragul să stai întins, să asculţi cum cântă pasarelele, cum cântă greieraşii, care ţin parcă o continua liturghie şi dau neîncetat, în felul lor, slavă Creatorului. Seara, în Valea Screzii, pe altarul de vară, improvizat pe noi în deal, când începeau să cânte greierii, părintele Marian ne spunea că şi ei liturghisesc împreună cu noi. Ce să mai vorbim de serile de vară, la ora 12 noaptea, când stăm împreună cu vărul meu, acasă la unchiul Gigi, şi ne spunea poveşti de Alexandri, ne povestea de bătăliile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, în liniştea nopţii, într-o tăcere mormântală, la lumina uşoară a becului, aprinsă doar să ne vedem puţin fetele… Alţi oameni ar da orice să plece de acolo, în timp ce alţii ar da orice să se mute aici.

Don Quijote săracul, vedea peste tot castele cu prinţese, lumea cu mintea stricată vedea cârciumi şi ospătăriţe de moravuri uşoare, pentru că mintea lor stricată vede ce e stricat, iar astăzi mintea stricată a ajuns la apogeu, pornografia aduce omul să vadă în om obiecte sexuale. Aici ajungem atunci când uităm de Dumnezeu, ne stricăm minţile şi vedem totul stricat în jurul nostru.

(Carol Mihai)