Duhul cuvintelor noastre dezvăluie iubirea pe care o avem față de interlocutor
Mai întâi de toate aș vrea să știți că limbajul agresiv este o formă a violenței, uneori resimțită mai acut de oameni decât violența fizică. Limbajul violent are diferite forme, începând de la glume ușoare cu aluzie (cu o țintă precisă), bârfe, și continuând cu ironii, sarcasm, critici, acuze, și ajungând până la calomnie, injurii, blesteme și în final ură. De fapt în limba engleză acest limbaj poartă denumirea de „hate speech” care în traducere directă ar însemna limbaj de ură.
Pentru că noi oameni suntem creați după chipul lui Dumnezeu, reacționăm pozitiv sau negativ la cuvintele celor din jurul nostru. De fapt întreaga noastră viață este un proces continuu de comunicare cu oamenii, cu Dumnezeu, cu natura, cu sufletul nostru. Cuvintele ne definesc universul vieții. Fără cuvinte n-am putea exista.
Cuvintele celorlalți ne încurajează, ne înfricoșează, ne dau bucurie, ne întristează, ne ridică, ne coboară, ne transmit Harul lui Dumnezeu… cuvintele toate poartă în ele duhul fiecărui om. Iată de ce pentru noi oamenii mesajul transmis prin cuvinte este așa de important.
Limbajul agresiv, răutăcios, ironic, calomniator, vulgar, discriminatoriu, rănește sufletele celorlalți foarte mult, așa de mult încât pe unii îi poate dărâma și împinge chiar spre sinucidere. Așa cum Dumnezeu a zidit cu Cuvântul întreaga creație și prin Cuvânt a creat totul, la fel și noi oamenii putem prin cuvintele noastre să zidim sau să distrugem sufletul aproapelui nostru.
Ca să vedeți ce putere au cuvintele vă voi da un simplu exemplu pe care l-a povestit Maica Siluana aseară la conferința din București. Încercați să scrieți pe o hârtie toate defectele și slăbiciunile dumneavoastră (de exemplu: Sunt mândru, Sunt lacom, Sunt egoist, Sunt prefăcut, etc.) și fiți sinceri în tot acest demers. Apoi mergeți la o persoană apropiată și dați-i lista cu slăbiciunile dumnevoastră și spuneți-i să v-o citească la persoana a doua (de exemplu: Ești mândru, ești egoist, ești prefăcut, etc.) și veți vedea ce simțiți.
E ușor să te autoblamezi, dar când defectele tale îți sunt expuse de o altă persoană atunci simți ceva diferit în suflet, te doare mai mult, te atinge mai profund. Paradoxal, un text făcut chiar de noi, dar citit de altcineva ne poate afecta așa de mult sufletele. Și asta pentru că acele cuvinte provin de la o persoană, un altcineva decât mine, și sunt încărcate de un alt duh decât al meu.
Limbajul agresiv poate îmbrăca și forme pozitive. De exemplu atunci când vrem să convingem pe cineva cu toată puterea noastră, ne folosim de toate argumentele pentru a-i schimba percepția celui din fața noastră, dar adesea fără voia lui, fără să-i așteptăm reacția, fără să vedem dacă el înțelege ceea ce spunem. Încercăm să-l schimbăm pe loc, ca și cum un om s-ar putea schimba instant doar prin vorbe și nu prin fapte.
În râvna mea de a-L propovădui pe Dumnezeu oamenilor m-am trezit adesea făcând apologii de zeci de minute în fața celorlalți, contrazicându-mă și luptând cu fel de fel de argumente pentru a-mi susține poziția, dar am uitat de blândețe, de iubire și de respectarea voinței aproapelui meu. Am intrat cu bocancii în sufletul lui, cum ar zice Dan. Și ce credeți că s-a întâmplat? N-am reușit nimic, ba dimpotrivă mai rău am făcut, pentru că ale mele cuvinte erau încărcate de mânie, de o dorință acerbă de a-l schimba pe celălalt fără măcar a-i cere permisiunea și a-i aștepta răspunsul.
De o săptămână la noi pe site au apărut tot felul de discuții în contradictoriu cu oameni care nu cred în Dumnezeu, care nu frecventează Biserica, și a apărut mereu ispita aceasta de a ne apăra credința și de a dezvălui Adevărul. Aprinși de supărare, văzând adesea minciuni sau interpretări greșite, am avut tendința să sărim pe ceilalți cu toate armele pentru a-i ”anihila”.
Sunt ispite de care probabil n-a scăpat mai nimeni. Aș vrea să știți că în orice discuție cu un om pe aceast pământ, interlocutorul va percepe mai întâi duhul mesajului și abia apoi mesajul textual.
Sunt cazuri când un „Te iubesc” spus pe un anume ton poate să insulte cealaltă persoană decât s-o împace. Și invers, sunt cazuri când mesaje ironice sau glume spuse pe un ton sunt împăciutoare și blânde.
Fiți mereu atenți la duhul pe care-l transmiteți prin cuvintele voastre.
Chiar dacă nu veți reuși să răspundeți complet și corect la o provocare, și per total aveți impresia că a avut câștig de cauză celălalt, totuși rețineți că bunătatea și blândețea pot schimba mai mult omul din fața dumnevoastră decât toate argumentele din lume. De ce oare acest lucru?
Pentru că duhul mesajului este cel care arată câtă iubire aveți față de persoana din fața dumnevoastră. Ori asta ne interesează pe toți până la urmă: Cât de mult îi pasă celui din fața mea de mine? Cât mă apreciază? Cât mă respectă? Cât mă iubește? Duhul discursului dezvăluie iubirea pe care o aveți față de toți oamenii.
Gândiți-vă la un om care atunci când începe să comunice cu un copil imediat își schimbă tonul și atitudinea. De ce? Pentru că acel copil nu i-a făcut niciun rău și îl privește cu ochi curați, și omul nu simte amenințare din partea lui, deschizându-se bucuros față de el.
Când vorbesc de limbaj și de duhul limbajului mă refer nu doar la discuțiile față în față ci și la cele la telefon și pe internet, prin mesaje, scrisori, bilețele, sau alte forme scrise. Fiecare cuvânt al noastru poartă în el duhul blândeții, al indiferenței sau al urii față de celălalt.
Gândiți-vă acum puțin la scrierile Sfinților Părinți. De ce oare atunci când citim câteva cuvinte din operele lor începe să ardă inima în noi? De ce au atâta putere cuvintele sfinților încât să ne schimbe viața, să ne atingă sufletul așa de consistent? Pentru că în viața lor pe pământ s-au apropiat așa de mult de Dumnezeu, iar cuvintele lor vin dintr-o inimă curată, blândă, iubitoare, necritică… cuvintele lor poartă duhul nevoinței lor, adică chiar pe Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi.
Orice ați face, cu oricine ați discuta, indiferent că este ateu, homosexual, transsexual, indiferent religios, hoț, țigan, cerșetor, sărac, viclean, păcătos, sau în alt fel, purtați-vă cu blândețe. Toți acești oameni pe care eu îi etichetez greșit ca nevrednici de mila lui Dumnezeu, vor simți blândețea glasului meu și vor fi mai atrași de aceasta decât de toate argumentele din această lume.
Iisus Hristos, Domnul nostru, nu a intrat în dispute cu cărturarii și fariseii atunci când a fost condamnat. I-ar fi învins cu siguranță la nivelul disursului, dar inima lor tot nu L-ar fi primit pe Dumnezeu în ea, și până la urmă tot îl omorau. Mântuitorul nu a intrat în dispute cu Irod sau Pilat, n-a încercat să se dezvinovățească, nu și-a susținut cauza… a considerat că e mai bine să tacă uneori și să se roage pentru ei.
Când Sfinții Apostoli Iacov și Ioan L-au rugat pe Mântuitorul să pogoare foc din cer peste un sat de samarineni care nu îngăduia propovăduirea Evangheliei, Domnul i-a certat spunându-le: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. Şi s-au dus în alt sat.” (Luca 9, 49-56)
Propovăduirea Evangheliei trebuie să aibă la temelie voința oamenilor de a o primi și disponibilitatea lor de a asculta mesajul până la capăt, altfel e muncă în zadar.
Evanghelia și Adevărul nu se propovăduiesc cu forța, cu agresiune verbală, cu presiune asupra celorlalți ci cu iubire și blândețe.
Evanghelia Domnului Hristos înfățișează iubirea lui Dumnezeu față de lumea întreagă, față de toți cei păcătoși.
De aceea, oricând ne facem avocați ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, să nu uităm că Duhul Domnului e bun, blând și smerit.
Smerenia și iubirea sparg cele mai mari bariere mentale ale interlocutorilor noștri. Cel mai mare ateu, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu, dacă va simți duhul blând al unui sfânt și smerenia sa se va topi ca în fața unui mare foc… va gusta din iubirea nemărginită și necondiționată al lui Dumnezeu.
Și mai este un aspect. Chiar de ne vom chinui să fim blânzi și buni, dar persoana noastră e stăpânită de multe patimi, atunci duhul cuvintelor noastre va transmite mai departe această distanțare a noastră față de Dumnezeu, această răceală parțială de Izvorul iubirii.
Rugați-vă pentru cel din fața voastră atunci când vorbește!
(Claudiu Balan)
Stoica Alexandra
aprilie 19, 2013 @ 9:58 am
Ce frumos, Claudiu 🙂
Si eu am cazut prada maniei cand incercam sa-L prezint pe Dumnezeu celor din jurul meu… cred ca putini sunt cei care nu cad in capcana asta a ravnei de la inceput.
Am facut experimente si, chiar si impatimita inca, un cuvant bland spus intr-un moment in care omul obisnuit, grabit, nervos ar fi reactionat pe masura, a imblanzit inima celuilalt si l-a facut sa-mi intoarca blandetea si era chiar tigan, ca tot ai adus vorba de ei.
Eu m-am luptat ani de zile de una singura cu mania si cu limba ascutita si nu numai ca nu am invins-o, dar a sporit atat de mult, incat m-a inghitit cu totul. Devenisem un cuptor de nervi de cand ma trezeam pana ma culcam…
Numai si numai Dumnezeu a putut sa schimbe ceva in inima mea. Si ma bucur enorm ca n-am reusit de una singura sau cu ajutorul tuturor tehnicilor de control al mintii, teoriile inspirationale si motivationale… Daca reuseam poate nu-L mai cunosteam pe Dumnezeu.
Imi pare rau ca n-am stiut unde sunteti la conferinta, ne cunosteam si noi 🙂
Ana
aprilie 19, 2013 @ 2:13 pm
Si eu am m-am aprins in acele discutii si ….am semanat vant si am cules furtuna.
Buna invatatura si bune de tinut minte mai ales ca suntem in post.
albinuta
aprilie 19, 2013 @ 3:33 pm
Doamne ajuta ,foarte frumos si adevarat ceea ce ai scris ,am citit cu mare bucurie acest articol ,de mult timp i-mi pun o intrebare ,azi am descoperit raspunsul si mi-am dat seama de ceva foarte important pentru mine ,multumesc tare mult ,cu siguranta il voi mai citi de cateva ori pana cand voi invata cu ajutorul lui Dumnezeu sa raspund totdeauna cu duhul blandetii
Diana
aprilie 19, 2013 @ 5:34 pm
Si eu sunt intr-o situatie similara cu cea a Alexiei .Ma enervez extrem de repede ,iar atunci numai tin cont de ceea ce vorbesc .Incerc cat de mult pot, sa-mi mentin calmul ,dar de cele mai multe ori nu reusesc ,mai ales atunci cand sunt provocata de catre ceilalti …insa de acum mai voi stradui mult mai mult sa schimb asta la mine ,bineinteles cu ajutorul lui Dumnezeu.Parintii mei spun ca atitudinea aceasta se datoreaza adolescentei,incep schimbarile etc,insa eu nu vreau sa privesc lucrurile in felul asta…
Laura Stifter
aprilie 20, 2013 @ 2:07 pm
„Aprinși de supărare, văzând adesea minciuni sau interpretări greșite, am avut tendința să sărim pe ceilalți cu toate armele pentru a-i ”anihila”.”
Nu te cred! 🙂
Eu ştiu cât de civilizat şi creştineşte reuşeşti tu să polemizezi, respectând de fiecare dată libertatea de exprimare a celor care nu-ţi împărtăşesc opiniile. Cum aş putea crede că, dintr-odată, ţi-ai schimbat atitudinea?… 🙂
Articolul este foarte interesant şi bine argumentat, felicitări din toată inima!
În actul comunicării, nu doar limbajul verbal este important, ci şi cel paraverbal şi nonverbal. Apoi, cuvintele pe care le folosim în susţinerea unei idei, modul în care formulăm un argument îi poate influenţa mult pe ceilalţi, probabil chiar în aceeaşi măsură în care-i influenţează însuşi conţinutul mesajului.
De exemplu, în cazul în care, într-o polemică, avem argumente foarte pertinente şi suntem incomparabil mai bine informaţi decât partenerul de dialog, dacă ne începem argumentarea prin cuvintele „nu-i adevărat ce spui tu”, „nu sunt de acord cu tine”, „dă-mi voie să te contrazic”, „ideea ta este falsă” etc, în mod sigur interlocutorul, în loc să asculte cu răbdare şi bunăvoinţă mesajul pe care dorim să i-l transmitem, îşi va construi în minte contraargumentele, simţind nevoia de a-şi apăra punctul de vedere. În loc să-i spunem cuiva „nu sunt de acord”, „greşeşti” etc, am putea începe prin a ne exprima acordul cu o anumită observaţie pe care a exprimat-o, îi putem răspunde, de exemplu: „da, sunt de acord cu tine în privinţa faptului că… şi cred că aş putea completa ceea ce ai spus…” (introducând astfel în conversaţie ideile şi argumentele pe care dorim să le susţinem).
Cu mai mult timp în urmă, am văzut undeva, pe un site de psihologie (nu mai reţin ce site şi cu ce ocazie), o idee care mi s-a părut interesantă: atunci când vrem să exprimăm o opinie diferită de cea a partenerilor de dialog, este bine să evităm cuvintele de negaţie („nu”, „dimpotrivă” etc), precum şi conjuncţia adversativă „dar”. Conjuncţia „dar” poate fi înlocuită prin „şi”. De exemplu, în loc să spunem „da, dar…” (determinându-l astfel pe celălalt să-şi simtă puse la îndoială ideile), ar fi mai indicat să-i răspundem: „da, este corectă observaţia ta; de asemenea, am putea spune şi că…”.
Chiar în această perioadă, am ocazia de a întâlni destul de des un sceptic în privinţa credinţei (prieten de familie), care-mi vorbeşte, revoltat, despre nevrednicia unora dintre preoţi, despre crimele inchiziţiei etc etc. Când eram în liceu, aveam tendinţa de a-l contrazice în mod radical, determinându-l astfel să reacţioneze, apărându-şi convingerile.
În ultima vreme (aprox. de când am intrat la facultate), m-am gândit aşa: care este scopul meu în acest gen de discuţii? Încerc să-i arăt cât de consecventă sunt eu, cât de bine ştiu să argumentez, cât de mult greşeşte el prin generalizările nejustificate le adresa slujitorilor altarului etc? Nu, ci toate aceste aspecte sunt secundare. Atunci, care este scopul principal? Din ce motiv intru în dialog pe teme religioase cu această persoană? Pentru a-L mărturisi pe Hristos, pentru a-l ajuta pe acest prieten de familie să înţeleagă că, în ciuda tuuror obstacolelor ce pot apărea în calea credinţei (idei pe crae nu le înţelegem, preoţi nevrednici, o mulţime de ideologii anticreştine „atractive” etc), Hristos este Dumnezeu şi Om şi ne iubeşte!
Dacă acesta este scopul, atunci am datoria de a-i arăta, prin tot ceea ce spun, prin fiecare cuvânt, gest şi privire, cât de mult înseamnă Domnul pentru mine, ce bucurie unică este aceea de a avea conştiinţa prezenţei lui Hristos în viaţa mea. Am înţeles, treptat, faptul că nu se poate vorbi despre iubirea lui Hristos pe un ton vehement, nu se poate mărturisi blândeţea şi iertarea lui Dumnezeu printr-o atitudine autoritară şi arogantă de „ales al Divinităţii”, nu se poate transmite vestea cea bună (Evanghelia) cu o mimică încruntată.
Dacă ar fi să rezum în doar câteva cuvinte modul în care se desfăşoară discuţiile (de obicei, discutăm destul de mult despre credinţă, dar nu pentru că aş insista eu în mod exagerat, ci pentru că lui a început să-i facă plăcere discuţiile pe această temă), aş spune că, atunci când îmi spune cât de „răi” şi nu mai ştiu cum sunt preoţii, îl ascult cu răbdare, îmi exprim tristeţea şi dezamăgirea faţă de atitudinea unora dintre preoţi (el spune că aşa ar fi toţi, iar eu îi sugerez că doar unii dintre ei) şi, pe acelaşi ton amical, îi spun: „şi cel mai trist e faptul că anumite persoane asociază atitudinea nepotrivită a unora dintre preoţi cu credinţa creştină autentică, astfel încât, din cauza unor greşeli omeneşti, ajung să se îndepărteze chiar de Dumnezeu, neputând discerne clar în tre învăţătura lui Hristos şi greşelile pe care le facem noi, oamenii. Hristos ne iubeşte, chiar dacă unii dintre cei care-L propovăduiesc nu ştiu să mărturisească prin viaţa lor acest adevăr”! Apoi, dacă-l simt că se înflăcărează prea tare sau se plictiseşte de subiectul discuţiei, încep să vorbesc despre cu totul altceva (probleme din viaţa cotidiană, emisiuni pe care le-am văzut la televizor, noţiuni de istorie care ne preocupă pe amândoi etc), până când reîncepe el, din proprie iniţiativă, discuţia despre religie.
Efectul? Aproape că nu-mi vine să cred cât de mult şi-a schimbat atitudinea în sens pozitiv! Evident, aceasta nu datorită capacităţii mele de conveingere, ci în urma căutărilor lui spirituale, a cărţilor pe care le-a citit etc. Totuşi, îl simt mult mai deschis şi dornic să discutăm, m-a observat că doresc să-l înţeleg, să-l accept aşa cum este fără a încerca să-i schimb neapărat convingerile şi apreciază acest fapt.
Cred că, în orice polemică pe teme religioase, este important să păstrăm în minte câteva aspecte:
1. cel căruia îi vorbim NU ne este nici adversar, nici măcar concurent, ci partener de dialog şi, în primul rând, un semen pe care Domnul îl iubeşte atât de mult, încât Şi-a dat viaţa pentru el;
2. relaţia mea cu celălalt nu este aceea dintre un misionar al lui Hristos şi un păgân, ci fiecare dintre noi rămâne un căutător al lui Dumnezeu, are o relaţie unică şi personală cu Creatorul, chiar dacă, în exterior, ne manifestăm în moduri diferite;
3. când vorbim despre Dumnezeu, avem datoria de a evita orice formă de manipulare, orgoliu, constrângere etc, căci toate aceste atitudini sunt incompatibile cu adevărul şi iubirea evanghelică;
4. de vreme ce Dumnezeu Îşi revarsă în mod necondiţionat iubirea asupra fiecărei persoane umane în parte,suntem şi noi datori de a-i iubi şi respecta pe semenii noştri, indiferent dacă ne împărtăşesc sau nu convingerile. Aşa cum atât de profund remarca Paul Evdokimov în lucrarea sa „Vârstele vieţii spirituale”, în relaţiia cu cei de alte credinţe, nu trebuie să spunem „te iubesc ca să te salvez”, ci „te salvez pentru că te iubesc”.
Doamne ajută!
Laura Stifter
aprilie 20, 2013 @ 2:53 pm
„Comunicarea, care se stabileşte nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existenţă la existenţă, nu utilizează semnificaţiile şi valorile impersonale decât ca punţi de legătură. Justificările şi atacurile nu sunt, într-o atare comunicare, mijloace pentru dobândirea unui ascendent, ci pentru a realiza apropierea de oameni. Lupta este o înfruntare animată de iubire, fiecare punându-i la dispoziţie celuilalt toate armele sale. Certitudinea fiinţei autentice se dobândeşte doar în acea comunicare în care se înfruntă fără rezerve, întru comuniune, libertatea cu libertatea. În felul acesta, toate raporturile nu sunt decât pregătitoare pentru ca, în momentele hotărâtoare, graţie unei exigenţe reciproce, fiecare interlocutor să-i pună celuilalt întrebări ce merg până la rădăcina lucrurilor. Abia în cadrul comunicării se realizează orice adevăr. Doar aici mă simt eu însumi, nu trăiesc factic, ci în mod plenar. Dumnezeu Se dezvăluie doar în indirect şi nu în afara iubirii de la om la om.” (Karl Jaspers, Texte filosofice)
Ramona
aprilie 20, 2013 @ 3:19 pm
ai un suflet frumos,Laura..multumesc pt citatul anterior!
Laura Stifter
aprilie 20, 2013 @ 3:21 pm
Îţi mulţumesc mult şi eu pentru aceste cuvinte frumoase! 🙂
Dumnezeu să fie cu tine!