Duhul demonic înfricoșător al grabei. Răbdarea e ritmul lui Dumnezeu, nerăbdarea e duhul diavolului.

De-a lungul anilor oamenii din viața mea mi-au sugerat direct sau indirect că mă grăbesc sau că sunt repezit. Primele amintiri legate de asta au fost din copilărie când mi-aduc aminte cum nu aveam răbdare și mă plictiseam ușor. Îmi amintesc cum am spart un raft întreg de bibelouri din greșeală încercând să așez raftul de deasupra, și dărămându-l peste cel de dedesubt. Sau cum am spart parbrizul unei mașini cu o minge de basket jucându-mă cu copiii în fața blocului. Sau cum am spart tabla de la clasă jucându-mă cu colegii și aruncând cu ceva înspre tablă, tot fără să vreau. Sau cum am spart un geam împigându-l pe un coleg.

În perioada adolescenței colegii observau că eu dărămâm sau stricam din greșeală lucruri din jurul meu. Stăteam cu ei la masă și dărămâm un pahar sau o sticlă, sau mă împiedecam, sau scăpam telefonul din mână, sau loveam involuntar vreo vază și o spărgeam, și așa mai departe. Colegii și prietenii îmi spuneau cu voie bună și fără răutate că sunt neîndemânatic și că mai degrabă să-i las pe ei să facă lucrurile. Parcă-i și aud: „Bălan ia mâna de acolo că iar faci vreo belea”. Sau „luați paharul ală de lângă Bălan că acum îl dărâmă”. Frecvența acestor întâmplări nu era așa de mare, dar totuși îndeajuns încât să-mi fac un „nume”. Ușor ușor am început să-mi dau seama că au dreptate și că e ceva în firea mea care mă predispune la toate acestea.

Ca lucrurile să fie și mai clare, astăzi una din fetele noastre are exact aceeași problemă ca și mine și am observat asta de mică. Face exact ca mine, e neîndemânatică, dărămâ și strică lucruri pe lângă ea. Văzându-mi neputința transmisă mai departe copilului meu sunt mai îngăduitor cu ea și realizez că așa am fost și eu când eram mai mic, și realizez că această patimă am primit-o și eu de la părinții mei.

Ca să înțelegeți cât este ciudată această chestie, tatăl meu este meseriaș de 30 de ani, e un om foarte îndemânatic și foarte atent, care lucrează cu multă răbdare și întotdeauna face lucrurile foarte bine. Toată lumea îl știe și îl caută pentru asta: „domnul Bălan face treabă foarte bună și trainică chiar dacă lucrează mai încet.” Totuși deși este răbdător și lucrează foarte bine, când nu-i ies lucrurile se enervează ușor, având o oarecare iuțime a firii. E vulcanic în susținerea părerilor sale și e un om foarte viu. De altfel această iuțime am văzut-o mult mai puternică în tatăl lui, adică în bunicul meu. Rânduiala lui Dumnezeu a făcut ca bunica să fie o femeie foarte blândă și foarte credincioasă. Astfel rezultatul genetic al ființei tatălui meu e o fire iute îmblânzită.

Și eu sunt prin fire blând și destul de liniștit și asta o datorez lui Dumnezeu prin bunica mea care era de o blândețe patericală și de o bunătate pe care nu prea am văzut-o la oameni. Deși m-am întors la Dumnezeu la 19 ani, cred că filonul credinței în Dumnezeu în mine a venit și pe filieră genetică de la bunica mea foarte credincioasă și sora ei care a fost maică în mănăstire și era la fel de blândă și bună.

Deși sunt o fire liniștită și prietenoasă în general totuși această iuțime a firii a ajuns și la mine dar altoită, transformată în nerăbdare și în grabă. Am avut mult de îndurat din cauza acestei patimi. Și vreau să vă ajut să observați și voi dacă nu cumva lucrează și în inima voastră. Am subliniat mai jos cu ce alte patimi se conectează duhul grabei în mine și ce efecte aduce.

Prima dată am auzit-o cred la Părintele Emilianos Simonopetritul numind-o: „duhul demonic și înfricoșător al grabei”. Nu mai găsesc pasajul acela exact, dar am găsit alt pasaj despre același subiect.

„Să ne referim la câteva trăsături simple ale unui bolnav. Bolnavul, de obicei, nu are răbdare și e repezit. Noi însă nu trebuie să fim niciodată repeziți. Repezeala este din lumea aceasta și tot ce se face repezit – o lucrarea, o hotărâre – este, de obicei, de la cel rău, pentru că repezeala răvășește sufletul, alungă pacea, iar atunci Dumnezeu, Care este înlăuntrul nostru se pierde, adică Îl îndepărtăm noi înșine, Îl acoperim.

Repezeala este un zid înfricoșător, te izolează de Dumnezeu, te face să-ți țintuiești ochii undeva, așa încât gândurile și mintea să fie acolo, iar atunci nu te mai poți gândi la Dumnezeu.

Omul repezit nu este niciodată un om al lui Dumnezeu. Și chiar dacă ar fi fost, cel puțin în clipa aceasta s-a îndepărtat de Dumnezeu. I-a spus: „Dumnezeul meu, mergi cu bine, lasă-mă să-mi fac treaba și, apoi, Te voi chema din nou!”

Am fost foarte suprins că numește nerăbdarea duh înfricoșător. Atunci am realizat că ce se lucrează în mine nu e o simplă nerăbdare sau repezeală ci e un duh demonic, unit de voința și ființa mea care mă luptă și cu care odată conștientizat mă lupt…” (Pr. Emilianos Simonopetritul)

Câte rele poate aduce această grabă! Doamne, Doamne!
Cum o recunosc în mine?

Când mă așez la o coadă și trebuie să am răbdare și să aștept mai mult timp decât credeam. Atunci văd cum nu după mult timp mă tulbur și încep să nu mai am răbdare și să mă enervez, și din asta încep să judec pe unii și pe alții, sau încep să vorbesc urât și să caut vinovăția în alții nu în mine. (graba – judecarea aproapelui – vorbirea de rău)

Când mă apuc să lucrez ceva și-mi dau seama că va dura mai mult decât am preconizat, și trag tare să termin pentru că nu mai am răbdare. Bine înțeles că grăbindu-mă nu fac lucrul bine ci pe repede înainte și cu calitate mai slabă. Profesoara mea de matematică în liceu observa după o temă pentru acasă cu exerciții mai multe că eu lucrez mult dar prost și atunci mi-a zis: „Claudiu, mai bine puțin și bine decât mult și prost”. De atunci am început să fiu mai atent la mine și să mă observ.

Mi-e greu să fac lucrurile temeinic. Întrebând pe cineva care sunt defectele mele, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „ești superficial”. Din cauza acestu duh al grabei care lucrează în mine îmi e greu să duc la capăt proiecte pe termen mediu și lung, dar mi-e ușor să trag tare pentru proiecte scurte, adică să fac un hei-rup. (graba – lucrul neterminat sau făcut fără temeinicie).

De altfel cred că aici acest duh se conectează foarte puternic și cu mândria de a arăta că faci că dregi, că ai rezultate, deși acestea sunt superficiale. (graba – mândria)

Când trebuie să fac lucruri foarte migăloase care necesită multă răbdare și atenție îmi dau seama cât de greu îmi este să le fac așa cum trebuie. Când trebuie să parcurg un proces birocratic pe termen lung iarăși realizez că mi-e greu să am răbdare să trec prin toți pașii.

Când cer ceva cuiva și eu mă aștept să-mi răspundă mult mai repede, dar acel om răspunde în firescul ființei lui. Atunci iarăși mă tulbur pentru că vreau să se întâmple mai repede acel lucru. Graba mă duce în zona de a lega relații superficiale cu oamenii, căci o relație de prietenie are nevoie de timp și de răbdare, de călire prin valurile vieții. Graba te face să nu ai răbdare cu oamenii din jurul tău, dorind uneori și schimbarea lor, rapidă bine înțeles. Ori oamenii se schimbă greu și pe termen lung. (graba – neiubirea de frați)

Când cer ceva de la Dumnezeu mă aștept să-mi răspundă mai repede și să mă ajute mai repede, dar adesea nu se întâmplă așa și asta mă face să pun la îndoială grija Lui față de mine. Când nu accept voia lui pentru viața mea și tot aștept cu nerăbdare să se întâmple ce vreau eu (graba – necredința – cârtirea – deznădejdea).

Nerăbdarea am observat-o adesea la volan când caut mereu, mai ales în oraș, varianta de a aștepta cât mai puțin, pendulând de pe o bandă pe alta până găsesc coada cea mai mică. Nerăbdarea la volan m-a făcut să merg mai repede cu mașina, să n-o protejez pe drumuri dificile, și să fac și accidente. Slavă lui Dumnezeu că m-a păzit de situații grave și pe mine și pe ceilalți participanți la trafic. (graba la volan – pericol pentru tine și oamenii din jur)

Nerăbdarea duce rapid la plictiseala, iar plictiseala e temelia dependențelor și patimilor. Nerăbdarea și plictiseala m-au dus înspre lăcomia pântecelui sau a mânca așa ca să treacă timpul sau din plăcere. (graba – lăcomia pântecelui)

Graba și unele rezultate din trecut îmi lasă greșita impresie că lucrurile se pot face repede și bine, se pot întâmpla rapid și după voia mea. Cred că aici e cea mai gravă conexiune a acestui duh. Graba și mândria mă fac să-mi doresc ca lucrurile să se întâmple cum vreau eu, dar nu oricum, ci repede. De aici apar conflictele cu oamenii din viața mea și încălcarea poruncii dragostei de aproapele și de Dumnezeu). (graba – iubirea de sine (egoismul))

Această patimă, ca orice patimă (păcat repetat) mi-a adus numai suferință și nefericire și depărtare de oameni și de Dumnezeu, și scârbă de mine însumi.

Trăim într-o lume a vitezei

Iar dacă ne gândim că toate acestea se întâmplă în mine într-o lume în viteză, în care omul crează tehnologie ca lucrurile să se întâmple mai repede și fără efort, atunci efectele sunt și mai grave. Trăim într-un secol al vitezei în care tractoarele ară singure fără șofer pe câmpuri, avionele merg singure fără piloți pe cer, depozitele sunt administrate de roboți, oamenii sunt înlocuiți cu inteligența artificială, țăranii forțează fructele și legumele să crească mai repede, iar fermierii forțează păsările și animalele spre maturizare pentru a avea profit. Internetul și automatizările au creat așteptăm enorme în lume, încât mereu când faci un lucru care necesită efort și timp, îți pui problema: „oare nu există o variantă mai simplă, vreo mașinărie care să facă asta?”.

Duhul înfricoșător al grabei din mine și din această lume în viteză este un duh demonic și nu are nicio rădăcină în Dumnezeu căci Dumnezeul nostru este îndelung-răbdător și mult-milostiv.

„Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător şi nu se mânie în fiecare zi.” (Psalmul 7, 11)

Dumnezeul nostru a făcut toate bune foarte, fără să se grabească, temeinic. A făcut lumea în 6 zile, nu în câteva secunde, deși putea asta. Dumnezeul nostru ne-a spus în pilda semănătorului că roadele oricărei acțiuni pe acest pământ vin „întru răbdare”:

„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 15)

Și tot El ne-a spus că doar prin răbdare vom fi mântuiți, adică sfințiți întru Duhul Sfânt și primiți în Împărăția Cerurilor:

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.” (Luca 21, 19)

Sfântul Apostol Pavel ne-a spus că singura care rabdă toate este dragostea.

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. (…) Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” (1 Co. 13: 4, 7)

Duhul înfricoșător al grabei este duh ucigător de suflete și aducător de dezbinare între oameni. Duhul grabei este duhul iute al iubirii de sine, al mândriei diavolești. Duhul grabei este duhul nebun al acestei lumi în care trăim. Tehnologia ne-a învățat în mod mincinos și fără să realizăm, că ritmul lumii în care trăim este unul mult mai rapid. Ori nu e așa. Ritmul ființei noastre așa cum a lăsat-o Dumnezeu nu e ritmul lumii de azi, e mult mai decelerat. Ritmul naturii nu e în viteza lumii de azi. Și omul și natura se manifestă firesc în duh de pace și de răbdare, și Dumnezeu a pus în ambele un anumit fel de trecere a timpului și de manifestare a proceselor. Ritmul omului e ritmul naturii și ritmul naturii e ritmul omului.

Noi oamenii am grăbit totul, și ritmul vieții noastre și am forțat pe alocuri și ritmul naturii în agricultură. Dar asta nu ne face fericiți. Graba e ritmul satanei și duhul grabei aduce numai rele. Răbdarea e ritmul lui Dumnezeu iar răbdarea aduce numai lucruri bune.

Cum ne putem vindeca de duhul înfricoșător al grabei?

Prin chemarea Duhului Sfânt în ființa noastră: Vino Doamne Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!

Printr-o viață mai simplă.

Prin a sta mai mult în natură și a ne recalibra iarăși la ritmul pus de Dumnezeu în noi.

Prin pocăință și lacrimi, prin Spovedanie și venirea Domnului în noi în Sfânta Împărtășanie.

Prin îngăduirea oamenilor din jurul nostru așa cum sunt.

Prin citirea Scripturii și scrierilor sfinților părinți.

Prin îndurarea necazurilor și a suferinței.

Prin acceptarea eșecurilor ca din mâna lui Dumnezeu.

Prin vederea neputințelor și multelor noastre păcate.

Prin a face mereu pași mici spre a avea cu 0.1% mai multă răbdare în situații azi decât ieri.

Nerăbdarea se vindecă cu răbdare. Răbdarea se dobândește prin dragoste. Iar dragostea o cerem de la Dumnezeu, Cel ce DRAGOSTE ESTE și îndelung-răbdător față de toți și toate.

Autor: Claudiu Balan