Dumnezeu e adevărata noastră încântare

Iubiți frați și surori întru Domnul, mă doare continua raportare a multora la rău, la diavol și mai puțin sau deloc la Dumnezeu. Sau, dacă se raportează și la Dumnezeu o fac numai în scop materialist: au nevoie de ceva de la Dumnezeu și nu de El.

Și asta arată cum includem în raporturile cu Dumnezeu îngusta noastră perspectivă subiectivistă, modul utilitarist, egoist în care privim raporturile cu Dumnezeu.

Numai că Dumnezeu nu înțelege rugăciunea ca pe o satisfacere a unei moft sau ca pe o târguială, ci ca pe un dialog de inimă. Dumnzeu dorește inima noastră, o vorbire cu noi, în care mintea și inima să aibă bunăcuviință, să aibă omenie, să aibă candoare.

Însă ce facem noi când ne gândim excesiv la rău sau când ne fascinează răul și nu ne umple de râvnă și de iubire, binele, fapta bună?

Arătăm că ceea ce primează în noi este neserioziatea, profitul imediat, lipsa de perspectivă.

Pentru că cineva care nu vede ce bine și ce măreție e în relația cu Dumnezeu, ci el are nevoie de Dumnezeu numai pentru a trece un examen sau pentru a găsi un loc de muncă sau pentru a se căsători fiica lui, nu vede relația de iubire cu Dumnezeu sau mântuirea ca pe o activitate continuă, ci, din start, nu dorește așa ceva.

O rugăciunea egoistă, numai pentru acum sau lipsa rugăciunii și indiferența pentru credință nasc această fascinație pentru ocult. Ocultismul se extinde în România datorită slabei noastre vieți religioase, care se fundamentează pe o necunoaștere crasă a ceea ce trebuie să faci și a ceea ce ești ca ortodox.

De aceea, la spovedanie, avem neplăcuta surpriză să constatăm că oamenii nu cunosc păcate mari, periculoase sau că nu mai au conștiința lor.

Și nu mai știu ce trebuie să facă sau nu mai simt de la sine pentru că și-au pervertit dorințele inimii, au gânduri confuze și o religiozitate în care îmbină tot felul de idei și credințe străine cu cele moștenite sau învățate, cu cele ortodoxe.

Și așa se face că suntem întrebați excesiv despre vise, despre apariții demonice în viața lor, despre farmece și vrăji…dar nu și despre schimbarea vieții, despre o viață curată și sfântă.

Pentru că, în esență, mulți oameni neîntăriți în credință sau indiferenți, nu vor să își schimbe viața, ci doar să scape, momentan, de demonii care îi agasează în somn, direct sau prin coabitarea în ființa lor.

Și de aceea se roagă doar la nevoie. Doar când le e rău. Nu cunosc rugăciunea de mulțumire sau de preamărire a lui Dumnezeu, ci doar pe cea de cerere. Și mulți văd în Dumnezeu un fel de rezolvator de probleme și atâta tot.

Iar dacă facem niște sondaje de opinie asupra modului cum creștinii noștri Îl văd pe Dumnezeu, Îl percep, Îl înțeleg, vom vedea că mulți nu pot înțelege spiritual, duhovnicesc pe Dumnezeu, dincolo de forme și chip uman, ci Îl văd pur materialist.

De unde să începem cu catehizarea acestor oameni, prea lejeri și prea indiferenți față de adevărurile credinței?

Cred că de la precizarea faptului, că relația cu Dumnezeu e cea mai profundă și mai sinceră relație dintre toate și că Lui trebuie să Îi vorbești cum îți vorbești ție.

Cu Dumnezeu trebuie să vorbești în adâncul inimii și cu mintea și cu buzele. El e gata să te audă, dacă tu vorbești cu El din sinceritatea, și durerea și neînțelegerea ta și Îi ceri ajutorul în mod hotărât.

Astfel trecem de la închipuirea lui Dumnezeu la simțirea măreției Sale. Și când înțelegi că rugăciunea sau bucuria sau tristețea împreună cu Dumnezeu sunt împărtășite de El în mod deplin și continuu și că Lui poți să Îi spui orice, la orice oră din zi și din noapte, nu mai cauți altceva.

Cei care au interese oculte, care îi caută pe demoni sau sunt interesați de tot felul de perversiuni sau de interese materiale nu preferă relația, comunicarea și comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii ci raportarea lor obiectual la ființe și obiecte.

Dacă gândim obiectual pe Dumnezeu, pe diavol și pe oameni atunci cerem de la ei numai obiecte și nu să avem relații cu ei. Însă Dumnezeu vrea o relație stabilă, pentru veșnicie cu noi și nu o relație pasageră, ca la ghișeu, în care face o minune pentru tine iar tu mulțumești…și pleci la ale tale.

Însă dacă vrem doar să scăpăm de rele, de neșansă sau de diavol doar pentru o vreme…nu vom scăpa niciodată cu adevărat, pentru că viața creștină e un continuu război, o continuă luptă de gherilă cu demonii și cu păcatul.

Lupta de gherilă e o luptă neconvențională. Demonii nu te anunță când te atacă. Așa că ei te atacă când ți-e lumea mai dragă. Pentru ca să reziști sau să faci față, trebuie să fii mereu pregătit, mereu în alertă.

De aceea, subliniez faptul, că relația cu Dumnezeu sau lupta împreună cu Dumnezeu înseamnă împlinire cu adevărat, pentru că diavolul nu ne e prieten. Iar păcatul nu ne este nici el prieten, ci o iudă, care ne vinde stricăciunii, morții.

Așa stând lucrurile înțelegeți de ce mă doare, mă doare enorm, când creștinii noștri caută scăpări ieftine de boală și de demoni dar nu scăpări reale: prin schimbarea vieții lor, prin curățirea lor de patimi.

Ca să simțim că viața ne e plină de bucurie nu avem nicio altă șansă decât viața cu Dumnezeu. Pentru că acesta e scopul vieții pe pământ: umplerea de harul lui Dumnezeu.

Și, în aceaastă duminică, unde Evanghelia vorbește despre demonizare, am ținut să vorbesc despre apetența noastră pentru malefic, pentru obscur, pentur ocult, tocmai pentru a arăta că ea e o consecință a neiubirii lui Dumnezeu.

Și când diavolul e o fascinație reală pentru noi, nu arătăm altceva decât că suntem foarte păcătoși și corupți.

Pentru a nu ne umple de demoni, în defintiv, și pentru a ne pregăti de intrarea în Postul Nașterii Domnului, trebuie să ne dezgolim de rău și să facem bine. Răul e o haină care nu ne ține de cald.

În iarna păcatului nu poți să te încălzești. Pentru a te încălzi, pentru a te umple de bucuria nașterii Domnului, trebuie să te dezbraci de răceală și de indiferență, pentru ca să vezi cum se naște, în umilință imensă, Stăpânul lumii.

Și fie dar, ca să învățăm că nimic nu e mai important decât să stăm cu Dumnzeu, continuu, de vorbă. Amin!

Parintele Dorin Picioruş