Daniela Ont: „Cred în Dumnezeu pentru că mi-a inundat sufletul în vremea copilăriei mele cu pacea Sa cerească”

14

Cred în Dumnezeu, pentru că atunci când marea vieții mele era învolburată, El a venit la mine pe apă şi mi-a întins mâna, asemeni lui Petru odinioară. A potolit furtuna, a risipit norii negri şi a readus lumina…

Cred în Dumnezeu, pentru că de fiecare dată când L-am chemat din inimă m-a auzit şi m-a ajutat fără să-mi reproşeze nevrednicia mea, fără să-mi spună că nu merit ajutorul Lui, fără să mă certe. Doar m-a ajutat. Cu infinită gingăşie, cu infinită dragoste…

Cred în Dumnezeu, pentru că mi-a dăruit daruri bogate – cele necesare acestei vieți, dar mai ales daruri sufleteşti şi, cu toate că nu am ştiut să am grijă cum se cuvine de ele, ca de nişte pietre prețioase, ci le-am risipit din prea multă nebăgare de seamă, a continuat să-mi ofere daruri…

Cred în Dumnezeu pentru că mi-a inundat sufletul în vremea copilăriei mele cu pacea Sa cerească, mi-a luminat mintea şi mi-a atins inima în aşa fel încât, peste ani, când mă voi fi depărtat prea mult, să tânjesc mereu la a-L regăsi, pentru că urmele lăsate într-un suflet omenesc de atingerea harului Dumnezeiesc nu se pot şterge niciodată…

Cred în Dumnezeu pentru că, în ciuda tuturor căderilor, rătăcirilor, îndărătniciilor mele, şi Dumnezeu crede în mine. Încă crede şi aşteaptă întoarcerea mea, ridicarea, voința lucrătoare, râvna cea bună, luminarea, curățirea, îndreptarea mea. Aşa cum vrea un părinte bun ca propriul copil să învețe a umbla singur în picioare, dar are o răbdare infinită în aşteptarea aceasta învăluită într-o iubire părintească fără limite…

P.S. Poate nu întâmplător, am citit ieri o povestioară care mi se pare că merge foarte bine cu această temă. O regăsiți mai jos.

(Daniela Ont, 33 de ani, din Baia Mare)

Daniela este vocea minunată de la Radio Ortodoxia Tinerilor, care ne încântă în fiecare zi:

 

Despre ateism. „Du-te acasă şi întreabă-te când ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe!”

Mitropolitul Antonie al Surojului

„Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul său scut împotriva conştiinţei. Cineva a fost „ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gândească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: „În primul rând, Saşa, nu este chiar atât de important faptul că tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întâmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: „Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gândeşte-te, când anume ai pierdut credinţa, anume când ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”

Saşa a venit acasă şi se gândea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc – nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai târziu, a căutat cauzele mai întâi în cunoştinţele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu putea găsi, până a ajuns la timpul când avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminică şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvârşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.

Odată, înaintea sărbătorilor de Crăciun, plimbându-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costă şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe când mergea la biserică, ajungând în fata cerşetorului, s-a gândit că, dacă nu-i va da de şase ori acest bănuţ, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oară s-a gândit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, atunci voi cumpăra cu două săptămâni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrând în biserică a simţit că nu poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor acestuia, care au fost profund uimiţi: până acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adâncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizata, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).

Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăţeşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele său mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: m-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciula acei cinci. Acesta a fost începutul „ateismul ca învăţătură despre faptul că Dumnezeu nu există, copilul a primit-o că pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.

Traducere din ruseşte de Ludmila Tudos

(Visited 8 times, 1 visits today)