Dumnezeu nu este autorul relelor (Sf. Vasile cel Mare)

(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.

Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.

Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.

Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.

Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor.

După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.

Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.

Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

(Sfantul Vasile cel Mare, din Omilii şi cuvântări)