Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor

În Duminica de ieri s-a citit în biserici pasajul evanghelic care descrie vindecarea unui orb din naştere de către Mântuitorul Hristos. Printre multele învăţăminte descoperite de Domnul prin această minune aş vrea să insistăm doar pe una, anume legătura dintre păcatele părinţilor şi a copiilor. Apropiindu-se Iisus de acest orb ucenicii l-au întrebat cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de a ajuns într-un asemenea fel. Mântuitorul Hristos le răspunde:

“Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”  (Ioan 9, 3)

Există un pasaj biblic din Vechiul Testament care a fost înţeles greşit de iudei dar şi de creştinii de astăzi:

“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? ” (Iez, 18, 2)

Acest verset scos din context poate fi adus ca argument în favoarea teoriei conform căreia Dumnezeu îi împovărează pe copii cu greşelile părinţilor, pedepsindu-i. Dacă vom citi întreg capitolul 18 de la Iezechiel vom observa că Domnul amendează această afirmaţie şi porunceşte ca pe viitor această poruncă să nu se mai grăiască în Israel:

“Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: „Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?  Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel.” (Iez. 18, 1-3)

Iezichel  face această afirmaţie în cartea lui urmându-i lui Ieremia care spune:

“În zilele acelea nu vor mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s’au strepezit dinţii», ci fiecare va muri în propriul său păcat; şi dinţii celui ce a mâncat aguridă, aceia se vor strepezi.” (Ir. 31, 29)

Mai există câteva versete care la prima vedere ar susţine acelaşi lucru:

“Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân’la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc, dar Mă milostivesc pân’la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile.” (Ieşire 20, 5-6)

“Cel ce păzeşte dreptatea şi face milă cu mii şi mii, Cel ce şterge fărădelegile şi nedreptăţile şi păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat, fărădelegile părinţilor ţinându-le asupra copiilor şi asupra copiilor copiilor, asupra celui de al treilea şi al patrulea neam!“ (Ieşirea 34, 7)

“Domnul este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Cel ce şterge fărădelegile, nedreptăţile şi păcatele, şi cu curăţie nu-l va curăţi pe cel vinovat, ci nelegiuirile părinţilor le va strămuta în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” (Nm 14, 14)

Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul lui la Evanghelia după Ioan a vindecării orbului din naştere, explica foarte detaliat faptul că iudeii au înţeles în mod greşit că Dumnezeu i-ar pedepsi pe copiii din pricina păcatelor părinților lor. Iată ce spune:

“S-a arătat deci cum Dumnezeul  tuturor Îşi mărturiseşte El însuşi iubirea de oameni şi iertarea la culme. Deci trebuie să se spună cauza pentru care s-au rătăcit iudeii, de au ajuns  să-L socotească pe Bunul nostru Dumnezeu ţinând minte răul şi rămânând supărat din cauza acestui lucru.

Socotesc că n-au înţeles nicidecum cuvintele dumnezeieşti, sau că le-au atribuit un înţeles nefavorabil, pentru că ei înşişi nu s-au făcut buni şi au ieşit mult din dreapta  rânduială şi de aceea pătimesc pentru nepriceperea lor, încât socotesc că păcatele părinţilor trec la fii şi prelungesc astfel mânia lui Dumnezeu, încât se întinde până la al treilea şi al patrulea neam, pedepsind în chip nedrept pe cei ce n-au păcătuit, pentru ceea ce alţii sunt vinovaţi.

Cum n-ar fi trebuit ei să se gândească în mod cuvenit, dacă ar fi fost înţelepţi, că nu poate face  Izvorul dreptăţii cele mai rele lucruri, întrecând chiar faptele noastre?

Căci oamenii înşişi supun pedepselor pe cei ce obişnuiesc să calce legile, dar nu pedepsesc şi pe fii lor, dacă nu sunt împreună-vinovaţi şi părtaşi la acele păcate.

Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptăţii în toate, cum ar supune oamenii unor pedepse pe care le dispreţuim noi înşine ca foarte nedrepte?

Apoi, trebuie să ne gândim şi la aceasta: s-au dat prin Moise o mulţime de legi şi s-au stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vieţuiesc în moduri neevlavioase, dar nicăieri nu se văd avertizaţi, odată cu cei ce le calcă, şi urmaşii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai împotriva celor ce se fac vinovaţi  faţă de lege. Deci e neevlavios a gândi iudaic, şi e lucru înţelept a cugeta potrivit voii dumnezeieşti şi a păzi totdeauna cele potrivite Firii care stăpâneşte peste toate.

Deci este drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni şi de aceea se vesteşte ca îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, ştergând fărădelegile şi păcatele.

Deci, cum ar vrea El să fie cunoscut ca fiind atât de neiertător, încât să-şi prelungească mânia până la al patrulea neam? Căci, cum ar fi în acest caz îndelung răbdător şi mult-milostiv, sau cum ar mai şterge fărădelegile şi păcatele, când nu se mulţumeşte să limiteze pedepsele la persoana ce-a păcătuit, ci le extinde până dincolo de al treilea neam, pelungindu-le ca o lovitură şi celor nevinovaţi?

Nu este deci cu totul nepotrivit  şi o ultimă nepricepre a socoti că trebuie să se atribuie lui Dumnezeu o atât de neraţională mânie?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, pag 656)

Părintele Stăniloae, cel care a tradus tot comentariul Sf. Chiril la Evanghelia după Ioan, aduce o explicaţie suplimentară zicând:

“Dumnezeu rabdă pe părinţii ce se pocăiesc şi, de asemenea, pe urmaşi. Iar dacă continuă generaţii în şir să păcătuiască şi să nu se pocăiască, pedepseşte mai departe pe urmaşi, până în a patra generaţie dar şi mai departe. În aceasta se manifestă şi răbdarea lui Dumnezeu, dar şi dreptatea Lui. Căci dacă păcătuiesc pe rând urmaşii cuiva până în a patra generaţie, înseamnă că, cu toată răbdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocăinţa nici în primul dintre cei patru, nici în următorii trei. Persistenţa răului în toţi arată încăpăţânarea tuturor în păcat.

Ceea ce este valabil pentru cei ce se succed într-o familie e valabil şi pentru generaţiile unei naţiuni. Dumnezeu poată amâna pierzania ei când mai multe generaţii continuă să-L nesocotească. Totuşi, dacă nu se întorc, poate aduce peste acea naţiune necazuri tot mai mari, în generaţiile urmaşe, până la pierderea totală a ei, dacă şi după mai multe generaţii continuă să rămână mai departe de El”.

Concluzia este simplă: Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor ci îi pedepseşte pentru păcatele lor personale.

Aşa cum Dumnezeu a avut milă şi răbdare cu părinţii, aşteptând să se îndrepte, aşa va avea şi cu copiii.

Totuşi dacă neam după neam, din fiu în fiu, toţi sunt necredincioşi şi plin de păcate la un moment dat Dumnezeu poate interveni pedepsind mai dur pentru ca lanţul acesta al slăbiciunilor să se oprească. Totuşi chiar şi aşa, cei care vor suporta pedeapsa o vor suporta tot pentru faptele lor.

(Claudiu)