Durerea unei mame care-şi pierde fata de 14 ani

11

M-am gândit mult timp înainte de a scrie articolul acesta. Nu ştiu de ce ezit, poate pentru că de fiecare dată când mă gândesc la cele pe care le voi povesti mă încearcă un sentiment de tristeţe, chiar dacă finalul poveştii este unul fericit. Şi totuşi, trebuie să o scriu deoarece este un îndemn pentru cei care se întreabă „De ce eu, Doamne?” să-şi ducă crucea pe care Dumnezeu le-a dat-o cu multă răbdare, fără să cârtească, gândindu-se că este necesar să ne răstignim pentru a învia.

De multe ori mi se întâmplă să simt şi eu că nu mai pot, ca Dumnezeu parcă îmi dă mai mult decât pot duce (şi vai!, mă aflu la o vârstă la care încă nu m-am confruntat cu adevăratele probleme ale vieţii), dar gândul la oamenii care au suferit cu mult mai mult decât mine şi au aflat răsplata vrednică pentru răbdarea lor mă întăreşte. Astfel de oameni sunt cei din povestea mea, oameni pe care m-a învrednicit bunul Dumnezeu nu doar să-i cunosc, ci să-mi fie neamuri, chiar dacă locuiesc într-o zonă mai îndepărtată a ţării şi ne întâlnim foarte rar, poate chiar o dată la câţiva ani.

Ei bine, în inima Ardealului, într-un mic sat trăiau aceşti oameni. Erau o familie fericită, chiar dacă viaţa era destul de grea. Tatăl era mai toată ziua plecat la servici, iar mama rămânea acasă cu cei doi copii. Aceştia au fost de mici învăţaţi cu munca, cel mare, băiatul, a deprins devreme să facă multe dintre ocupaţiile tatălui, iar fetiţa (cu 7 ani mai mică) învăţase de timpuriu să spele vase, rufe, să facă mâncare, să hrănească animalele, ba mai mult, făcea chiar şi unele treburi mai grele.

Ei bine, într-o zi de școală fata a rămas acasă, profesorii făcuseră grevă (cred că va mai amintiţi de greva profesorilor de acum 6-7 ani). Mama a luat-o cu ea la pădure. Mergeau însoţite de câţiva bărbaţi care tăiau copaci, iar ele trebuiau să se îngrijească de carul cu boi. Ei bine, un copac a căzut cu totul alt fel decât fusese preconizat, se îndrepta spre căruţă, dar bărbatul care-l tăiase a apucat să strige către ceilalţi să se ferească. Fata a reuşit să mâne boii şi chiar ea a ieşit din aria în care copacul urma să se prăbuşească, însă mama ei s-a speriat şi a ţipat la ea. Atunci s-a panicat şi… s-a întors din drum.

Copacul nu a căzut pe ea, nu a strivit-o, doar un ciot dintr-o creangă a izbit-o în cap. A murit pe loc şi (cel puţin aşa îmi place să cred) fără să mai simtă vreo durere. Cine poate descrie durerea unei mama care-şi pierde fata de 14 ani, frumoasă (avea 1.80 m şi o față ca de păpuşă, am văzut-o în pozele de la înmormântare, chiar dacă era puţin julita pe faţă), harnică, deşteaptă (era în primul an de liceu la mate-info)…? Sau poate că doar aşa o vedea ea, doar există un singur copil perfect în lumea aceasta, şi fiecare mamă îl are.

Cu mâna ei a pregătit-o pentru înmormântare, a spălat-o, a îmbrăcat-o în rochie de mireasă (aşa se îngroapă fetele tinere care mor nemăritate), a făcut multă mâncare pentru înmormântare, că se mirau oamenii şi spuneau că ajungea pentru o nuntă.

„Mai bine m-ar fi luat Dumnezeu pe mine” spunea oftând bunicul fetei. N-am să uit niciodată ziua în care am aflat de moartea ei. Eram acasă, bucurându-mă de vacanţă neaşteptată datorată grevei când mama mi-a spus: „A murit Cristina.” O văzusem o singură dată în viaţă când venise în vizită cu mama ei şi mi-o aminteam vag că o fetiţă dolofană, cu părul lung şi buclat. Mi-ar fi plăcut să fi mers şi eu la înmormântare, dar n-a fost să fie, s-au dus doar părinţii mei.

Trecuseră aproximativ 3 ani de la moartea ei când, într-o bună zi, mama m-a anunţat că mama fetei a născut… gemeni, un băiat şi o fetiţă, pe Adelin şi Adelina.

Vedeţi, dragii mei, ca Dumnezeu nu rămâne niciodată dator cu nimic nimănui, el răsplăteşte răbdarea, nu se grăbeşte, dar nici nu întârzie. Cu toate că mama gemenilor era trecută de 40 de ani, gemenii s-au născut perfect sănătoşi. Din nefericire, nici până în ziua de azi nu i-am văzut decât în poze (cu toate că mult mi-ar fi plăcut să ajung în Ardeal) şi, din câte am auzit, sunt o pereche de năzdravani fără pereche. Dar uite că anul acesta fratele lor cel mare (care avea 24 de ani când ei s-au născut) se însoară şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi voi cunoaşte.

Nu pot să închei acest articol decât aducându-mi aminte de cuvintele Mântuitorului care spunea: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

Vă doresc tuturor un post binecuvântat!

 

(Maria Raluca)

(Visited 41 times, 1 visits today)