Durerea unei mame care-şi pierde fata de 14 ani
M-am gândit mult timp înainte de a scrie articolul acesta. Nu ştiu de ce ezit, poate pentru că de fiecare dată când mă gândesc la cele pe care le voi povesti mă încearcă un sentiment de tristeţe, chiar dacă finalul poveştii este unul fericit. Şi totuşi, trebuie să o scriu deoarece este un îndemn pentru cei care se întreabă „De ce eu, Doamne?” să-şi ducă crucea pe care Dumnezeu le-a dat-o cu multă răbdare, fără să cârtească, gândindu-se că este necesar să ne răstignim pentru a învia.
De multe ori mi se întâmplă să simt şi eu că nu mai pot, ca Dumnezeu parcă îmi dă mai mult decât pot duce (şi vai!, mă aflu la o vârstă la care încă nu m-am confruntat cu adevăratele probleme ale vieţii), dar gândul la oamenii care au suferit cu mult mai mult decât mine şi au aflat răsplata vrednică pentru răbdarea lor mă întăreşte. Astfel de oameni sunt cei din povestea mea, oameni pe care m-a învrednicit bunul Dumnezeu nu doar să-i cunosc, ci să-mi fie neamuri, chiar dacă locuiesc într-o zonă mai îndepărtată a ţării şi ne întâlnim foarte rar, poate chiar o dată la câţiva ani.
Ei bine, în inima Ardealului, într-un mic sat trăiau aceşti oameni. Erau o familie fericită, chiar dacă viaţa era destul de grea. Tatăl era mai toată ziua plecat la servici, iar mama rămânea acasă cu cei doi copii. Aceştia au fost de mici învăţaţi cu munca, cel mare, băiatul, a deprins devreme să facă multe dintre ocupaţiile tatălui, iar fetiţa (cu 7 ani mai mică) învăţase de timpuriu să spele vase, rufe, să facă mâncare, să hrănească animalele, ba mai mult, făcea chiar şi unele treburi mai grele.
Ei bine, într-o zi de școală fata a rămas acasă, profesorii făcuseră grevă (cred că va mai amintiţi de greva profesorilor de acum 6-7 ani). Mama a luat-o cu ea la pădure. Mergeau însoţite de câţiva bărbaţi care tăiau copaci, iar ele trebuiau să se îngrijească de carul cu boi. Ei bine, un copac a căzut cu totul alt fel decât fusese preconizat, se îndrepta spre căruţă, dar bărbatul care-l tăiase a apucat să strige către ceilalţi să se ferească. Fata a reuşit să mâne boii şi chiar ea a ieşit din aria în care copacul urma să se prăbuşească, însă mama ei s-a speriat şi a ţipat la ea. Atunci s-a panicat şi… s-a întors din drum.
Copacul nu a căzut pe ea, nu a strivit-o, doar un ciot dintr-o creangă a izbit-o în cap. A murit pe loc şi (cel puţin aşa îmi place să cred) fără să mai simtă vreo durere. Cine poate descrie durerea unei mama care-şi pierde fata de 14 ani, frumoasă (avea 1.80 m şi o față ca de păpuşă, am văzut-o în pozele de la înmormântare, chiar dacă era puţin julita pe faţă), harnică, deşteaptă (era în primul an de liceu la mate-info)…? Sau poate că doar aşa o vedea ea, doar există un singur copil perfect în lumea aceasta, şi fiecare mamă îl are.
Cu mâna ei a pregătit-o pentru înmormântare, a spălat-o, a îmbrăcat-o în rochie de mireasă (aşa se îngroapă fetele tinere care mor nemăritate), a făcut multă mâncare pentru înmormântare, că se mirau oamenii şi spuneau că ajungea pentru o nuntă.
„Mai bine m-ar fi luat Dumnezeu pe mine” spunea oftând bunicul fetei. N-am să uit niciodată ziua în care am aflat de moartea ei. Eram acasă, bucurându-mă de vacanţă neaşteptată datorată grevei când mama mi-a spus: „A murit Cristina.” O văzusem o singură dată în viaţă când venise în vizită cu mama ei şi mi-o aminteam vag că o fetiţă dolofană, cu părul lung şi buclat. Mi-ar fi plăcut să fi mers şi eu la înmormântare, dar n-a fost să fie, s-au dus doar părinţii mei.
Trecuseră aproximativ 3 ani de la moartea ei când, într-o bună zi, mama m-a anunţat că mama fetei a născut… gemeni, un băiat şi o fetiţă, pe Adelin şi Adelina.
Vedeţi, dragii mei, ca Dumnezeu nu rămâne niciodată dator cu nimic nimănui, el răsplăteşte răbdarea, nu se grăbeşte, dar nici nu întârzie. Cu toate că mama gemenilor era trecută de 40 de ani, gemenii s-au născut perfect sănătoşi. Din nefericire, nici până în ziua de azi nu i-am văzut decât în poze (cu toate că mult mi-ar fi plăcut să ajung în Ardeal) şi, din câte am auzit, sunt o pereche de năzdravani fără pereche. Dar uite că anul acesta fratele lor cel mare (care avea 24 de ani când ei s-au născut) se însoară şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi voi cunoaşte.
Nu pot să închei acest articol decât aducându-mi aminte de cuvintele Mântuitorului care spunea: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Vă doresc tuturor un post binecuvântat!
(Maria Raluca)
sdaniel
martie 26, 2013 @ 7:16 pm
Pierderea unui copil de 14 ani este ireparabila, poti sa mai ai 10 copii dupa aceea. Inseamna 14 ani din viata traiti ingrijind si ocrotind un copil pe care il vezi cum creste, te bucuri alaturi de el, cresti langa el, ai atatea planuri de viitor. Toti acesti ani se pot duce intr-o clipa, in functie de niste imprejurari nefericite ca doar nu il acuza nimeni pe Dumnezeu de moartea acelui copil. Dar la fel de bine nici pentru taria, puterea si norocul acelor oameni de a mai avea copii nu ii poti multumi lui Dumnezeu.
Pentru ca daca l-am invinovati pe Dumnezeu de toate relele din lume si ar fi in fisa postului Lui sa le repare si nu ramana dator cu nimic eu unul l-as concedia pentru slabe rezultate in munca. Daca asta e tot ce poate face o fiinta suprema eu nu sunt deloc impresionat, dimpotriva l-as acuza de neglijenta in serviciu, abuz in functie si incompetenta.
E suficient sa vezi ca 6 MILIOANE de copii mor ANUAL de foame si boli in Africa, bebelusi arsi de vii in maternitati (precum cazul Giulesti), saracie, boli, incendii, cutremure, dezastre etc. Va readuc aminte : 6 MILIOANE de copii mor ANUAL de foame si boli in Africa. Oamenilor acelora cum le achita datoria pe care o are fata de ei?
sdaniel
martie 26, 2013 @ 7:18 pm
Cred ca activitatea lui Dumnezeu s-a terminat dupa ce a creat universul si viata pe pamant. Suntem pe cont propriu in aceasta viata, dar il vom revedea (probabil) dupa moarte intr-o alta lume, spirituala.
LoredanaPopovici
martie 27, 2013 @ 5:59 am
Daca activitatea lui Dumnezeu s-ar fi incheiat atunci, probabil ca dvs astazi nu ati fi existat, cum nu as fi existat nici eu si nici altii.
Insasi atun ci cand a zis :Fie! si a trimis sufletul in embrionul nou format , Dumnezeu si-a manifestat purtarea de grija . El continua neincetat sa ne faca daruri, clipa de clipa.
Am fost zilele asea internata in spital cu unul din copii. A fost o ocazie randuita sa vezi suferinta atator oameni, dar in acelasi timp purtarea de grija a lui Dumnezeu care intervenea in chip miraculos atunci cand sansele de vindecare scadeau considerabil.
A nega existenta lui Dumnezeu in viata noastra, e un mare semn de orbire sufleteasca. E ca si cum ai nega lumina si caldura soarelui.
Ma bucur ca nu sunt pe cont propriu in aceasta viata, ci am un parinte atat de iubitor care imi poarta de grija in chip atat de minunat, chiar si atunci cand imi trimite incercari.
Victor
martie 27, 2013 @ 10:49 am
@sdaniel
Ce numesti tu pierdere, un crestin ii va spune despartire, pentru ca nu poti sa spui ca ai credinta in Dumnezeu fara sa crezi in viata vesnica. Ar insemna ca te inchini la altceva.
Iar legat a repara ceea ce tu consideri nedreptati lasate aparent la voia intamplarii: te-ai gandit ca acesta este pretul vointei libere a tuturor oamenilor si a modului in care aceasta libera vointa modeleaza felul in care ne purtam unii cu altii?
Cum ar putea fi oprit „din exterior” raul dintre oameni daca nu ingradind libertatea de decizie a oamenilor? Si ce fel de lume ar deveni aceea?
Gandeste si in felul acesta: Daca dupa moarte avem promisiunea unei vieti in care sa-L vedem pe Dumnezeu, asta n-ar include sa avem acces la un nivel de cunoastere care ne-ar transforma in supraoameni? Daca nu suntem in stare sa avem grija cum ne purtam unii cu altii acum, in starea aceasta, cu puteri limitate, cum am putea sa o facem atunci? Mie, personal, mi se pare firesc sa trebuiasca sa treci un examen ca sa ai acces la asa ceva. In cazul de fata examenul de numeste „judecata de dupa moarte”. Ca doar n-o sa lasi pe cineva sa se joace cu cheile unui arsenal nuclear doar pentru ca ii plac pozele cu ciuperci.
Claudiu Balan
martie 27, 2013 @ 1:00 pm
Salut Daniel,
Ți-am răspuns la comentariul tău printr-un articol:
https://www.ortodoxiatinerilor.ro/intrebari-incomode/19347-de-ce-mor-foame-copii-africa
ciprian
aprilie 18, 2013 @ 10:47 pm
Mai „Maria Raluca”, parerea mea sincera, referindu-ma la mine, e ca nu pot inlocui un om cu alti oameni, de ce Dumnezeu i-a luat copila femeii acesteia numai El stie, dar eu nu inteleg pur si simplu de ce spui ca Dumnezeu a facut un bine daruindu-i alti copii (gemenii), eu prind acesta ca pe o alinare (consolare) nicidecum ca pe un bine, caci fetita ei nu mai este si mahnirea in suflet a ramas, numai ca a fost alinata. Sper sa mi se publice comentariul si va rog chiar daca aveti alte pareri cu privire la ce am spus sa le scrieti fara ezitare, chiar si contraargumente. Multumesc.
Claudiu Balan
aprilie 19, 2013 @ 5:51 am
Salut Ciprian,
N-ai de ce să te temi în privința publicării comentariilor tale, atât timp cât vorbești frumos și nu începi cu atacuri la persoană sau injurii la adresa bisericii.
Vrem ca pe acest site să cultivăm un dialog decent, nu un loc de scuipat și aruncat cu injurii și invective.
Cât privește faptul că cele două gemene sunt o consolare și nicidecum un bine, părerea mea este că dacă am fi conștienți că oamenii care mor merg înaintea lui Dumnezeu și pot ajunge în Împărăția Cerurilor, nu i-am mai plânge așa de mult ci ne-am bucura pentru ei.
Iar cele două fete gemene sunt o minune, așa cum este viața fiecărui om de pe acest pământ.
Raluca
aprilie 19, 2013 @ 6:26 am
ciprian123
intamplarea aceasta imi aduce aminte de Iov.si lui i-au murit copiii(printre multe alte greutati pe care le-a rabdat),dar a primit altii dupa ce Dumnezeu i-a vazut rabdarea.
sunt de acord ca fiecare om e unic si nu poate fi inlocuit cu nimeni,dar eu una consider ca daca Dumnezeu i-a mai daruit gemeni acestei femei (baiat si fetita,nu 2 fete :D) a fost pt a-i arata ca desi ea sufera,El totusi e alaturi de ea in suferinta ei.
ceea ce nu inteleg eu e de ce desparti alinarea (consolarea) de bine.Dumnezeu i-a dat aceasta cruce grea de a-si ingropa copilul,oare nu face totusi un bine ca-i alina durerea cu alti 2 copii?nu va imaginati cat de fericita e acum,de fiecare data cand vorbesc cu dansa la telefon doar de ei pomeneste,si voce-i devine mai duioasa…oare a disparut durerea provocata de pierderea primei fete?nu,dar prin acesti 2 copii a inteles mai bine ca Domnul ne poarta pe brate chiar si in cele mai grele momente ale vietii (sau mai ales atunci).
ciprian
aprilie 20, 2013 @ 9:34 pm
[quote name=”ralumaria”]ciprian123
intamplarea aceasta imi aduce aminte de Iov.si lui i-au murit copiii(printre multe alte greutati pe care le-a rabdat),dar a primit altii dupa ce Dumnezeu i-a vazut rabdarea.
sunt de acord ca fiecare om e unic si nu poate fi inlocuit cu nimeni,dar eu una consider ca daca Dumnezeu i-a mai daruit gemeni acestei femei (baiat si fetita,nu 2 fete :D) a fost pt a-i arata ca desi ea sufera,El totusi e alaturi de ea in suferinta ei. [/quote]
Ceea ce spui tu aici e ca si cum doar ipotetic vorbind -eu ti-as face tie un rau cu premeditare, iar apoi as merge cu tine la spital, dorind sa nu mori…eu facandu-ti rau gresesc…dar Dumnezeu este fara de greseala…nu?
[quote name=”ralumaria”]ceea ce nu inteleg eu e de ce desparti alinarea (consolarea) de bine.Dumnezeu i-a dat aceasta cruce grea de a-si ingropa copilul,oare nu face totusi un bine ca-i alina durerea cu alti 2 copii?nu va imaginati cat de fericita e acum,de fiecare data cand vorbesc cu dansa la telefon doar de ei pomeneste,si voce-i devine mai duioasa…oare a disparut durerea provocata de pierderea primei fete?nu,dar prin acesti 2 copii a inteles mai bine ca Domnul ne poarta pe brate chiar si in cele mai grele momente ale vietii (sau mai ales atunci).[/quote]
Ceea ce ai spus aici e ca in vorba pur romaneasca dar si cam pagana: „Reu cu rau, dar mai rau fara de rau”
Teodora
aprilie 19, 2013 @ 11:49 am
Într-un singur lucru sunt de acord cu sdaniel: niciun copil nu il va putea inlocui vreodata pe altul. Mama aceea, deși are acum gemenii care o bucură și îi înseninează zilele, nu o va putea uita niciodată pe fata ei de 14 ani și nici nu va simți vreodată că ceva sau cineva o poate înlocui. Deci, acești copii SUNT o binecuvântare pentru ea, dar nu trebuie să se exagereze spunându-se că ei vor șterge durerii pierderii fetei. Numai o mamă căreia i-a murit un copil știe cât de mare e suferința. Noi, ceilalți, putem doar să ne dăm cu părerea.
ciprian
aprilie 20, 2013 @ 9:47 pm
Mai adaug ceva referitor la acest subiect, acesta fiind si ultimul comentariu:
Eu doar atata spun, ca si conculzie finala pe care am tras-o – Sa ne Fereasca Dumnezeu de clipele de durere sufleteasca prin care a trecut femeia aceasta impreuna cu barbatul ei la pierderea unui sperante in floarea vietii. Noi aici stam si ne dam cu parerea si spunem ca asa a vrut Dumnezeu, ca tot raul inspre bine, insa nu esti niciunul din noi care sa vrea sa pateasca la fel, indiferent ca poate prin asta parintele sau/si copilul sau se va mantui. Daca este cineva care isi doreste asta spuneti-va numele!