E ok să nu fim de acord
Am fost de curând la o conferinţă despre percepţie – subiectivitatea percepţiei, unicitatea ei, diferenţa dintre percepţii, bolile percepţiei. Pe scurt: despre cum o sută de oameni care asistă la acelaşi eveniment au o sută de păreri diferite despre evenimentul la care au asistat; despre cum fiecare persoană a reţinut experienţa în mod unic, absolut diferit de toţi ceilalţi 99 de oameni care au trăit acelaşi lucru.
Nici n-am ieşit bine din sală şi teoria se confirma: unii trăiam bucuria exuberantă a unor descoperiri, rezonasem perfect cu tema şi conferenţiarul, aflasem atâtea lucruri noi şi revelatoare. Alţii erau în uşoară derută, nu ştiau unde să aşeze prezentarea, nu rămăseseră cu ceva folositor. Percepţii diferite ale aceluiaşi eveniment.
Nu e metaforă şi nici vorbă în vânt: suntem unici şi trăim în mod unic fiecare clipă, decodificăm diferit fiecare experienţă a vieţii. Harta percepţiei mele e diferită de harta percepţiei oricărui alt om. Percepţia mea, filtrul meu, e rezultatul educaţiei, experienţelor, rănilor, moştenirilor genetice, greşelilor şi reuşitelor mele (şi atâtor alte lucruri – ştiute sau neştiute, conştiente sau nu).
Uneori avem percepţii asemănătoare cu ale altor persoane; identice – niciodată. Şi e minunat că e aşa, până la un punct – punctul de la care avem impresia că percepţia este adevărul absolut, nu un adevăr relativ şi subiectiv. Când cred că harta mea de decodificare a vieţii şi a lumii e cea unic adevărată, nu mai las loc dialogului, comunicării şi comuniunii.
Aşa încep disputele. Devin preocupat (sau obsedat) să-i îndes celuilalt pe gât harta mea, să îl conving că percepţia mea e adevărată, iar a lui greşită. Nu mă mai pot uimi şi bucura în faţa hărţii celui de lângă mine, nu mai pot accepta percepţia lui. Iar viaţa devine o bătălie tristă în care ne dăm unii altora cu opiniile în cap. Eu am dreptate! Ba eu – va spune celălalt! Nu e adevărat – susţinem atât de des. Nu a fost aşa, nu a spus asta, nu aşa se face…. iar lista poate continua la infinit.
Am crescut fără să ne spună nimeni că ceea ce simţim şi credem e diferit de ceea ce simt şi cred cei din jurul nostru, dar că e minunat că e aşa.
E ok să nu fim de acord. Asta cred că e cea mai mare provocare a maturităţii. Când poţi să îţi păstrezi pacea şi bucuria în timp ce nu eşti de acord cu cineva, ai reuşit să mai urci o treaptă a maturizării, ai mai crescut puţin. Să nu fii de acord cu cel de lângă tine şi să ţi se pară un lucru minunat. Să te bucuri şi să te uimeşti în faţa percepţiei lui. Iar dacă e o percepţie bolnavă, să îţi aduci aminte de boala ta şi să rezişti impulsului de a-l vindeca pe celălalt, (eventual cu forţa).
E ok să nu fim de acord şi e ok să ne respectăm libertatea de a percepe diferit. Dacă am reuşi să înţelegem acest lucru atât de simplu, am înceta să ne otrăvim reciproc, am învăţa să ne ascultăm cu adevărat şi să ne bucurăm de diferenţele dintre noi.
(Ioana H.)
Laura Stifter
aprilie 25, 2013 @ 5:21 pm
Minunat articol!
Nu mai am ce comenta; aţi exprimat câteva gânduri pe care le am şi eu în ultima vreme, dar le-aţi formulat mult mai elocvent decât aş fi reuşit eu. Felicitări!
„E ok să nu fim de acord”, este dovada că suntem persoane unice, capabile de a gândi liber.
„E ok să nu fim de acord” – De ce oare ne este atât de greu să înţelegem aceasta?…
Cât de plictisitoare ar fi discuţiile dintre noi, dacă toţi am avea aceleaşi percepţii, aceleaşi opinii, acelaşi mod de a înţelege realitatea! 🙂
Mulţumim pentru articol!
Doamne ajută!
Dan Tudorache
aprilie 26, 2013 @ 12:47 pm
Sărut-mâna Ioana!
Ca să confirm concluzia la care ai ajuns, dă-mi voie să nu fiu de acord cu ea 🙂
Expunerea mea are un caracter sistematizat, dar nu pentru că nu ai înțelege ușor lucrurile ci pentru a prezenta tuturor o imagine de ansamblu a lucrurilor, care să ne apropie mai mult opiniile diferite.
Așdar…
[b]Să începem cu începutul…[/b]
… care a fost raiul pierdut. Dar primii care l-au pierdut n-au fost oamenii ci diavolii, îngerii răzvrătiți. Și nu l-au pierdut decât din mândrie, cea care a născut diferența de opinie dintre ei și Dumnezeu. Voiau ei altceva decât a hotărât Dumnezeu. Așadar, păcatul a fost factorul prim și unic al diferențelor de opinie, început încă din gând: ”să fim mai presus de Dumnezeu”. Și ”mica” lor diferență de opinie a dus la o mare diferență de fond între ce au fost și ce au ajuns pe urmă: din îngeri de lumină în făpturi fioroase ale întunericului. Și pentru că au pierdut pacea din suflet, care era pacea cu Dumnezeu, n-au avut pace până nu i-au făcut și pe oameni să cadă.
Până să cadă, oameni au avut aceeași vedere cu Dumnezeu după cum frumos învață părintele Arsenie Boca: [i]”Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, care se răsfrangea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea şi voinţa, erau unite întreolaltă în aceeaşi vedere sau contemplare a lui Dumnezeu”[/i].
Mai mult, în lumina dumnezeirii, Adam și Eva vedeau realitatea înconjurătoare așa cum era, fără distorsionări, ci la măsura desăvârșirii căci erau plini de Duh Sfânt.
Dar au căzut și darul s-a luat de la ei.
[b]După cădere…[/b]
Harul Duhul Sfânt s-a retras din om, și de atunci opiniile omului sunt [i]”rezultatul educaţiei, experienţelor, rănilor, moştenirilor genetice, greşelilor şi reuşitelor şi atâtor alte lucruri – ştiute sau neştiute, conştiente sau nu”[/i], așa cum frumos ai sintetizat. La toate acestea aș mai adăuga și ispitele diavolului, cel care falsifică necontenit realitatea, dar și imaginația ca rod al minții căzute căci așa cum învață părintele Ilie Cleopa [i]”atât îngerii cât și primii oameni nu aveau imaginație. Cum au căzut îngerii în imaginație, îndată au cazut din cer în iad, ca doreau sa fie asemenea „celui Preaînalt „”[/i]
Și de atunci, spune părintele Arsenie Boca, [i]”împătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Adică păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbătăcit in toate părţile, cât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om. (…) De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii.”[/i]
Așadar, avem opinii diferite pentru că în primul rând suntem în conflict cu noi înșine. Și e logic că nu avem opinii diferite atâta timp cât nu ne mai unește Dumnezeu în mod deplin ci ne desparte păcatul la tot pasul.
Câtă vreme umblăm în trup și în păcat, pe pământ există atâtea păreri câți oameni există. Materia și timpul ne mărginesc în acumularea plenară a cunoștințelor iar păcatul ne distorsionează și puținele cunoștințe dobândite. Drept urmare, starea de a nu fi de acord unii cu alții nu este o stare ok, ci o consecință a căderii în păcat, a dezbinării.
De aceea omul a ajuns să oscileze între subiectiv și obiectiv, după cum oscilează între păcat și Dumnezeu. Cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu cu atât este mai subiectiv în aprecierile sale despre sine, despre alții și despre Dumnezeu dar cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât ajunge la o opinie mai apropiată de realitate căci suntem realiști în măsura în care ne-am apropiat de Realitatea supremă a lucrurilor, Dumnezeu, Cel care ne aduce la…
[b]O singură părere, o singură voință[/b]
Dezbinările, certurile și curentele separatiste din Biserică, până la schisme și erezii, apar și se dezvoltă pe fondul diferențele de opinie, a căror obârșie am arătat că este păcatul. Această lege nescrisă este valabilă în întreaga societate, în familie, în economie, în politică, peste totul unde este mai mult de un om. Spre exemplu, prima mare tulburare din Biserică a fost în anul 50 d.H. în legătură cu problema tăierii împrejur la neamuri. Unii dintre apostoli erau de părere că și cei de alte neamuri trebuie să se taie împrejur, alții nu.
Însă Dumnezeu rânduiește mereu ca oamenii să ajungă la unitatea de opinie. Drept pentru care Sfinții Apostoli au făcut sfat (sinod) la Ierusalim ca să se pună de aceeași părere. În urma consfătuirii au trimis o scrisoare, a cărei sfârșit se rezumă la aceste cuvinte: [i]”părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare. Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!”[/i] (F.A. 15: 28-29)
Așadar, Sfinții au căutat să aibe mereu aceeași părere cu Dumnezeu. În aceeași tradiție, toate hotărârile Sinoadelor Ecumenice s-au luat cu formula: [i]”părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”[/i], ca să se arate unitatea de opinie dintre oameni și Dumnezeu care a adus pace și bucurie în Biserică!
De aceea, după cum spunea părintele Arsenie Boca, [i]”până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, despre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească“[/i]. Înțelgem de aici că a ne pune de aceeaşi părere cu Dumnezeu duce la consecința logică că vom ajunge la aceeași părere și unii cu alții.
Și de aceea, însuși Hristos Domnul s-a rugat Tătălui pentru unitatea de opinie, de cuget și de mărturisire, cu aceste cuvinte: [i]”Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”[/i]
Mai mult, la fiecare Sfântă Liturghe toți credincioșii se roagă [i]”Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim!”[/i], adică să avem aceeași opinie despre Dumnezeu, despre dogme, despre creație, despre moralitate, despre tot. Și tot de aceea ne rugăm pentru [i]„Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh”[/i].
Acum, se poate pune problema aceasta: să zicem că ajungem, cel puțin toți creștinii din Biserică, la aceeași părere despre creație, despre dogme, despre moralitate, despre politică, știință, ș.am.d. Dar cum rămâne cu părerile despre noi ca oameni? Unii zic că cutare e un om blând, alții zic că e prefăcut, alții zic că e naiv, fiecare cum crede de cuviință. Sau, după cum ai dat exemplul cu conferința, [i]”unii trăiam bucuria exuberantă a unor descoperiri, rezonasem perfect cu tema şi conferenţiarul, aflasem atâtea lucruri noi şi revelatoare. Alţii erau în uşoară derută, nu ştiau unde să aşeze prezentarea, nu rămăseseră cu ceva folositor.”[/i], Așadar, cum ajungem la aceeași opinie despre oameni? Răspunsul e simplu: pe pământ nu putem, căci inimile oamenilor doar Dumnezeu le cunoaște desăvârșit, dar ne vom lămuri cu toții la…
[b]Părerea de Apoi[/b]
Despre Judecata de Apoi, părintele Arsenie Boca frumos învață că [i]”în ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii,
dimpreună cu îngerii, văd deodată intreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora. Mai mult decat atâta: oamenii au să vadă şi toate urmările faptelor lor, în urmaşii şi în înaintaşii lor. Au să vadă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuiau să-L primească şi să-L asculte, ca să nu pricinuiască osandă peste aşa mulţime de oameni.
Cuvântul lui Dumnezeu ii va judeca pe ei după faptele lor. Vor vedea toate vorbele ce au spus cat au trăit in lume, şi-şi vor vedea şi gandurile şi cărţile ce au scris, dimpreună cu toate urmările lor peste oameni. Părinţii işi vor vedea faptele în copiii lor; toate se vor descoperi in ziua aceea.
Iată de ce o judecată dreaptă şi veşnică nu se face decat chemandu-se toţi martorii, toţi oamenii, din toate vremile, să-şi vadă toate faptele şi să-şi cunoască toate urmările lor şi pe dreptate să-şi ia plata veşnică”[/i].
Iată cum Judecata de Apoi este defapt Părerea lui Dumnezeu despre toți oamenii, din toate timpurile, revelată tuturora și însușită fără putință de tăgadă.
În lumina dumnezeirii ne vom vedea unii pe alții așa cum suntem, în toată realitatea ființei noastre. Voi, Ioana și Laura, mă vă veți vedea pe mine, Dan, în realitatea sufletului meu, cu toate nimicniciile și faptele mele bune, nu așa cum mă strădui eu acum să las o bună impresie. Eu nu voi mai putea nega ori simula nimic despre propria persoană. La fel, fiecare va fi văzut așa cum este, nu așa cum ni s-a părut pe pământ. De aceea, la Judecata din urmă, Dumnezeu ne va aduce pe toți, la aceeași părere unii despre alții, căci nici timpul, materia, păcatul sau experiența de viață nu ne va mai fi piedică ci totul va fi străbătut de revelație.
Așadar, dacă până la urmă vom ajunge la aceeași opinie despre Dumnezeu, despre toate lucrurile din univers și despre noi înșine și unii între alții…
[b]Cum rămâne cu unicitatea fiecărei persoane?[/b]
Pentru că omul are natură duală, trup și suflet, rezultă că unicitatea fiecărei persoane ar trebui să se răsfrângă în dualitatea sa. Și așa se și întâmplă, iar știința și teologia ne demonstrează lucrurile acestea cu prisosință:
Avem trupuri unice, căci deși unii oameni pot fi foarte asemănători în formă, fie că vorbim de înfățișarea feței sau a întregii alcătuiri trupești, avem nespus de multe elemente care ne diferențiază, așa încăt să fim unici și irepetabili. Fiecare dintre noi avem amprente unice ale trupului, fie că vorbim de amprenta palmară, plantară, dentară sau a irisului pentru că defapt încă de la naștere avem genom unic.
Avem suflete unice, pentru că fiecare persoană este înzestrată de Dumnezeu cu măsuri unice ale tanalților și înclinațiilor sentimentale. Deși artiștii pot avea același talent, prin expresia artei lor sunt unici căci fiecare creează în mod unic. Fiecare cântă în mod unic, fiecare sculptează sau pictează în mod unic. Toți oamenii facem așa, de la cele mai mici amănunte, până la cele mai importante. Așadar, suntem unici și în caracteristicile sufletești.
Nu avem nevoie de diferențe de opinii pentru a fi unici căci unicitatea noastră este sădită de Dumnezeu, din start. E adevărat, în lumea în care trăim diferențele de opinii fac parte din unicitatea noastră, dar din unicitatea noastră căzută, așa cum am arătat. De aceea și atâta harță în lume pe diferențele de opinie.
Pe când în rai este pace desăvârșită căci există o singură voință, așa cum frumos spunea un părinte a cărui nume nu mi-l mai amintesc. De aceea ne și rugăm permanent lui Dumnezeu Tatăl: ”facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”.
Unii spun că asta e monotonie… noi îi spunem armonie.
Cam asta ar fi… pe scurt 🙂
Ana
aprilie 26, 2013 @ 4:23 pm
[quote]Uneori avem percepţii asemănătoare cu ale altor persoane; identice – niciodată.
[/quote]
[b]Daca ar fi asa, nu ne-am mai face niciodata prietenii si nici legaturile dintre copiii si parinti nu ar fi asa de puternice. ce sa mai spun despre cei care se indragostesc si descopera perceptii identice de viata, mai ales la cei credinciosi.[/b]
Doamne ajuta