E prea frumos ca sa fie adevărat?

4

Într-o dezbatere despre dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cineva a fost convins că „era un simplu om. Ar fi chiar culmea ca Dumnezeu, în măreția lui, să se coboare pe o planetă cât un fir de praf, din Calea Lactee, unde mai există alte miliarde de planete. Iar Caleea Lactee se află în mijlocul altor galaxii care cuprind alte miliarde de planete. Cam mare Dumnezeu pentru o planetă minusculă.”

Se pare că unii dintre noi se smintesc de iubirea cu care Dumnezeu ne iubește. Adică e ca și cum tu, un copil al străzii, care trăiești de pe azi pe mâine, nemâncat și nespălat cu zilele, ești cerut în adopție de un om bogat, care vrea să te crească ca pe un fiu și să te pună moștenitor peste toate averile sale iar tu îi spui „Omule, pleacă de-aici că e prea frumos ca să fie adevărat”.

Despre un astfel de copil am spune că și-a ratat șansa vieții! Tot așa și necredincioșii care nu cred în Dumnezeu din pricină că sună prea frumos, prea măreț, prea a poveste de basm, își ratează șansa vieții veșnice.

Totuși acest simțământ de a nu da crezare unor cuvinte din pricină că pare prea frumos ca să fie adevărat, i-a dat târcoale și Sfântului Ioan Botezătorul. Astfel că, auzind despre minunile pe care le făcea Iisus, Sf. Ioan trimite câțiva ucenici ca să se convingă dacă într-adevăr El este Mesia cel mult așteptat: „Și chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?„. De aceea Sfântul Ioan primește încredințarea pe care o nădăjduia atât de mult: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine„. Cuvinte de încurajare lăsate peste veac pentru toți oamenii care vor fi ispitiți să refuze realitatea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe motiv că ar fi prea frumos ca să fie adevărat.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui, neprihănită, iar firea Lui, fără de stricăciune. Neĭncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El.„

Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne dă mărturie că „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, ca pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.”

Nu, nu este prea frumos ca să fie adevărat, ci Dumnezeu ne iubește în chip nemeritat, căci până la urmă în aceasta se și verifică dumnezeirea Mântuitorului, că și-a iubit vrăjmașii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac„! Un simplu om nu este capabil de așa ceva căci este peste legea firii noastre să iubești pe cel care te urăște.

(Dan)

(Visited 5 times, 1 visits today)