Oare de ce nu observă nimeni că port o mască?
Oare de ce nu vede nimeni că în spatele fiecărui surâs se ascunde o lacrimă? Oare de ce nu înţelege nimeni că în spatele fiecărui ha din hahaha este un suspin? Oare de ce nu înţelege nimeni din cei pe care îi îmbrăţişez că am nevoie de afecţiune şi nu de o strângere în braţe de 2 secunde?
Trăiesc într-o lume prea oarbă pentru nevoile mele, trăiesc într-o lume surdă la ţipetele mele de ajutor, trăiesc în lumea mea învăluită în păcate şi strangulata de ispite.
Am încercat să zbor spre cer, dar m-am lovit de albastrul mat şi am căzut. Am uitat pentru o clipă că sunt om, mi-am uitat neputinţele… câtă prostie şi nechibzuinţă!
Iar acum plătesc.. pentru fiecare păcat în parte.
Mi-am îmbrăcat haina trecutului mi-am aşezat pe cap baticul regretelor, mi-am luat în spate pietrele pline cu ură şi nepăsare.
Şi de parcă toate acestea nu ar fi de-ajuns mă gândesc: Oare de ce n-am bani să–i dăruiesc unui copil un zâmbet, oare de ce n-am o batistă să-i şterg unei mame lacrima?
Oare de ce sufăr???
Dar Tu, Doamne, unde eşti?
Anonimă
ionut
decembrie 14, 2012 @ 9:19 am
Doamne ajuta. Soruta draga, parca simt durerea ta. Sa stii ca orice suparare vine intotdeauna pentru vindecarea sufletului bolnav. Sotia mea trece adesea prin astfel de stari si te inteleg. Dumnezeu este cel mai aproape de noi in vremea necazurilor. Sa stii ca daca Dumnezeu ne-a lasat in aceasta viata ne si poarta de grija. Maica Domnului este langa noi ca o maica buna.
Ludmila Doina
decembrie 14, 2012 @ 11:44 am
ANII VIETII
In spatiu tainic, fara marturie,
ma alesei candva faptura vie.
M-au faurit razand, cantand, parintii.
Ei, tesatorii vietii si ai mortii,
mi-au dat ce-ngaduise soartea:
au pus in mine soarele si noaptea,
si mi-au adus un drum in fata portii.
“Acesta-i drumul tau”, mi-au zis parintii,
“pornesti din vai s-ajungi in slava mintii.”
Pe cale-n lumea neagra am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu ma inchegam.
Vedeam, umblam, dar inca nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altadat’
de-abia iubirea m-a intemeiat.
Lucian Blaga
Diana
decembrie 14, 2012 @ 2:12 pm
Cunosc acest sentiment …Dar daca ne gandim mai bine este Cineva sus care ne iubeste mult si caruia ii pasa intradevar de necazurile noastre ,la urma urmei este Taticul nostru .Cand plangem si el plange in taina alaturi de noi,ne asculta necazurile si nu se plictiseste nici odata cand ii vorbim …doar dute in fata icoanei cu lacrimi in ochi si vei simtit inima ta invaluita cu dragostea Sa cea sfanta ,iar in inima ta va fi pace .Nu e vina ta pentru starea pe care o ai ,fiecare a trait astfel de momente .Diavolul vrea sa ne faca sa cadem in deznadejde.Dar nu-l lasa sa te batjocoreasca ,nu-l lasa sa-ti stapaneasca pornirile inimii .Domnul ne-a dat putere fiecaruia sa trecem de fiecare incercare .Uneori Domnul isi intoarce fata de la noi ,dar asta doar ca sa ne dam noi seama ca fara El suntem nimic si in momentul in care Ii vom cere iertare s-o facem sincer din tot sufletul.Nu trebuie sa fim sfinti ca sa-L iubim.Domnul le poate face pe toate .Nu El a creat lumea?Nu este El Dumnezeul care poate face dintr-un fir de nisip un serafim?Trebuie sa nadajduim in El .El cere doar inima noastra atat .
Nu trebuie sa cautam iubirea oamenilor caci zice par Ieronim,’acesta ne insoteste pana la mormant’.Cand iubesti o persoana cu adevarat ,nu te gandesti numai la ea ,sa-i faci ei pe plac si sa n-o superi ?Ei bine …nu prea cred ca noi Il iubim pe Dumnezeu cu adevarat.Omul iti sfasie inima de durere ,azi este cu tine maine nu ,dar Domnul este vesnic cu noi .Tu doar iubeste-i dar nu cauta iubire in schimb ,nu-ti este de niciun folos.Doar El si atat….
Teodora
decembrie 18, 2012 @ 2:11 pm
Inteleg atat de bine aceste randuri, incat pentru moment, in timp ce le citeam, am avut impresia ca e vorba de propriul meu articol…
Nu stiu cum este viata ta, a celei care ai scris, dar poate ca inima ta a fost mult ranita si te-ai inchis acolo, asa incat nu mai poti acum percepe nici putina iubire sincera care probabil exista in jurul tau. Cand ne inchidem in noi insine si ne „strangem” inima de durere, nu Il mai simtim nici pe Domnul, care vrea mereu sa trimita pe Mangaietorul, pe Duhul Sfant, la noi. Singuratatea se transforma in cea mai buna (si singura) prietena. Disperarea,tristetea, intunericul ne umplu sufletul si ne fac incapabili sa mai primim altceva, sa mai intelegem altceva decat (credem ca) vedem sau simtim.
Aceasta masca am purtat-o si eu ani la randul. Mai multi ani decat poate imi imaginez. Si cand am vrut sa scap de ea, m-am lovit de nenumarate neputinte si imposibilitati; simteam ca masca se lipise de chipul meu, devenise una cu mine, de nedespartit, cu toate ca era din alt „material”, era altceva, altcineva decat mine. A trebuit sa plang mult pana cand lacrimile acelea sa impinga in afara aceasta masca. Intr-un final a cazut…a cazut atunci cand, cu toata sfortarea, am avut curajul sa nu mai fug de durere, ci sa ma arunc in ea ca intr-un abis necunoscut, acolo unde am vazut cand si de cine fusesem ranita, ce se intamplase cu mine, de ce ma comportasem intr-un anume fel. Pe scurt, abisul eram eu insami, abisul de care fugisem atata timp. Suferintele asa-zise [i]uitate[/i], dar care de fapt fusesera adanc ingropate in inconstient, de unde ma chinuiau permanent. A trebuit sa le fac din nou prezenta in viata reala, sa le aduc inaintea lui Dumnezeu, sa le las la picioarele Lui, pt ca vindecarea sa inceapa…si inca nu s-a sfarsit, continua si astazi.
Inca mai simt urme sau bucatele din acea masca pe chipul meu. Se mai lipesc astfel de franturi de mine fiindca inca mai cad in capcana victimizarii, a deznadejdii, a „dragostei” patologice fata de suferinta. Dar acum ma ridic mult mai repede si nu-i mai dau voie sa ma domine. Incet, incet, ca un copil mic, invat din nou sa merg, sa vorbesc, sa descopar, sa simt…ma trezesc la viata…
Aceste suferinte pe care le exprimi provin in mare parte de la lipsa iertarii:
– nu i-am iertat pe cei care ne-au ranit
– nu ne putem ierta pe noi insine pentru greselile/pacatele facute sau pe care credem ca le-am facut
– si nu putem nici primi iertarea de la Dumnezeu cu recunostinta
Iti recomand cu caldura sa faci seminarul „Sa ne vindecam iertand” cu maica Siluana Vlad,te va ajuta mult, ca si pe mine si pe multi altii.
http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand
Si orice ai face, nu te departa de Dumnezeu. Striga la El, spune-I orice. Daca ai ceva sa-I reprosezi, daca sunt lucruri pe care nu le intelegi, daca ai sentimente negative care te coplesesc, spune-le lui Dumnezeu. Daca te simti revoltata fata de Dumnezeu, daca simti ca e nedrept sau prea aspru, nu vorbi cu oamenii despre asta…ci spune-I Lui. Nu te teme. Numai asa vei putea intelege unde e fisura si rana din sufletul tau.
Doamne ajuta!