Eu şi cerşetorii

19

7874178-mdDe când merg la Biserică, de acum vreo 5 ani, am început să mai dau şi eu câte un bănuţ celor care-mi cer pe stradă, dar până atunci nu dădeam aproape nimănui. Stau şi mă gândesc şi nu-mi dau seama de ce, poate pentru că mulţi dintre cei care cereau erau ţigani, şi aveam ideea preconcepută că toţi ţiganii sunt răi şi urmăresc doar să câştige rapid şi să fure. Poate şi pentru că nu-mi era milă de ei. Îmi dau seama acum că treceam pe lângă ei şi nu simţeam nimic,nu mă-ntrebam dacă e bine sau nu să dau, nu mă gândeam că cel care-mi cere e sărac sau bolnav, ci pur şi simplu treceam pe lângă el, inima mea era împietrită.

Când am început să merg la Biserică, am început să văd ce păcate am, am început să văd cu câte lucruri rele îl supăr pe Dumnezeu. Surprinzător, deşi eram nemulţumit cu ce eram şi cu ce aveam, după ce am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu am început să realizez că am foarte multe. Am început să-i mulţumesc pentru toate, şi după ce am mărturisit toate păcatele de până atunci preotului, inima mea începuse să simtă altfel lucrurile, eram mai milos, nu mai treceam nepăsător pe lângă cei care-mi cereau ceva. Începeam să-i înţeleg, mă uitam cu dragoste la unii din ei şi-mi dădreau lacrimile câteodată văzându-i aşa necăjiţi. Am început să le dau câte un bănuţ şi câte ceva de mâncare; ei se bucurau că primeau şi eu mă bucuram mai mult, că le dădeam, vâzându-i cu faţa luminoasă. Simţeam şi vedeam pe faţa lor cum se umplu de speranţă după ce primeau ceva.

Mi se-ntâmpla de multe ori să le las un ban şi să trec repede mai departe fără măcar să zic o vorbă sau măcar să mă uit la faţa celui care-mi cere. Un părinte ne-a spus la predica unei duminici că mai mult se bucură câteodată cel care cere, dacă vorbeşti cu el, dacă-l asculţi, dacă te uiţi în ochii lui, dacă-l tratezi ca om decât dacă arunci un ban, fugind repede pentru a scăpa şi pentru a te simţi împăcat şi a nu avea mustrări de conştiinţă. După aceea predică am început să vorbesc, măcar puţin, cu cei care-mi cereau , să-i întreb cum se simt şi ce mai au nevoie. Mulţi s-au bucurat când vorbeam cu ei, începeau să-şi spună necazurile şi supărările, se mirau că cineva în graba aceea, are timp să se oprească să-i întrebe chiar pe ei, marginalizaţi de toţi, ce mai fac.

 De când am început să-L cunosc pe Dumnezeu am înţeles:

– că oricât de mult ai da, tot ţi se pare că ai dat puţin, şi nu te poţi mândri niciodată.

– că oricât ai da, tot mai mult valorează un surâs sau un salut dăruit celui care cere.

– că cea mai mare bucurie o ai atunci când dai din milă şi din dragoste, indiferent dacă dai mult sau puţin.

– că Dumnezeu îţi răsplăteşte însutit fiecare ajutor dat celor necăjiţi. Şi e chiar însutit, la modul cât se poate de real şi de matematic.

– că toţi suntem datori să dăm, fiecare după posibilitatea noastră.

– că noi cei care aveam de toate, şi din plin, avem tocmai pentru a le da celor săraci şi pentru a le câştiga dragostea lor, iar ei pentru a se ruga pentru noi.

– că trebuie să le dau tuturor celor care-mi cer, indiferent de cum arată sau de ce-mi cer.

Chiar dacă am ajutat şi pe cineva care n-a meritat, eu tot am primit răsplata de la Dumnezeu. Când îmi puneam în cap să ajut şi sau dau câte ceva, chiar atunci nu întâlneam pe nimeni, şi invers. Când mă aşteptam cel mai puţin, şi-mi făcusem şi planuri cu banii din buzunar, chiar atunci îmi cerea cineva. Atunci mă punea Domnul la încercare, atunci aveam ocazia să dau ceva din dragoste, să renunţ la ceva de al meu pentru altul.

(Claudiu Balan)

„Fericiţi cei milostivi că aceea se vor milui.” (Mt. 5,7)

„…să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.” (FA 20, 35)

„Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”  (Mt. 6, 2-4)

„Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu 12, 42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Milostenia)

(Visited 20 times, 1 visits today)