Eu sunt o ţărancă! Şi nu îmi e ruşine cu asta!
Sensul de bază al cuvântului „ţăran” este persoană care locuieşte în mediul rural. Totuşi, am observat că tot mai des cuvântul este folosit ca o injurie, transformându-l pe cel căruia îi este adresat în mojic, needucat, răuvoitor sau chiar lipsit de bune maniere. Cred că ţăranii noştri nu merită o asemenea jignire!
În primul rând, ţăranii sunt strămoşii noştri, ai tuturor! Să nu uităm că aici, în România, până nu demult, nu existau oraşe. Şi chiar dacă acum câteva sute de ani existau localităţi denumite „oraşe”, condiţiile de trai erau de multe ori mult mai rele decât cele din spaţiul rural. Oamenii de rând trăiau de cele mai multe ori de pe o zi pe alta, fără să aibă un petic de pământ de unde să poată lua de ale gurii. Ţăranii, de bine, de rău, munceau pământul cu palmele goale şi aveau ce pune pe masă copiilor, îşi îngrijeau animalele şi nicicând nu uitau de vecinii mai amărâţi.
Pe de altă parte, ţăranii sunt cei care au apărat pământul ţării cu furci, topoare şi coase. Acum, dacă mergem la oraş şi întrebăm care e deosebirea dintre un topor şi o bardă, probabil cei mai mulţi nu o vor şti. Au uitat că stră-stră-străbunicii lor le-au folosit zi de zi. Ţăranii sunt cei care se spală zi de zi, chiar dacă nu au apă curentă ori canalizare. Ei sunt cei ale căror haine de sărbătoare erau albe, curate. Să nu uităm că albul nu poate ascunde nicio pată! Ţăranii îşi văruiau casele chiar de două ori pe an. Şi atunci nu se inventase nici amorsa, nici lavabilul. Ei ştiau a transforma piatra în lichid alb pentru a avea casele curate. Poate nu ştiau toţi a scrie şi a citi, dar ştiau că nu trebuie să îi înşele pe ceilalţi, ştiau să îşi respecte bătrânii şi să îşi educe copiii.
Ţărăncile nostre sunt cele care au ţesut pânze subţiri ca cele de păianjen, ele ştiau a scrie cu firul pe pânză. Poveştile cusute de ele spun tot dorul, nădejdea, iubirea ori prietenia purtate în suflet. Niciunde nu veţi găsi două ii identice! Da, modelele se aseamănă, se repetă, dar nu sunt la fel. Şi datorită acestor ţărănci acum modelele s-au răspândit, au reînceput să îşi spună povestea.
Acum vremurile s-au schimbat. Cei de la ţară, de multe ori, vor să semene cu cei de la oraş. Nu vor să se afle că îşi au rădăcinile în pământul ţării şi nu în betoanele oraşelor. Mulţi îşi renegă rădăcinile. Mulţi le conştientizează şi vor să şi le adâncească.
Eu sunt o ţărancă! Şi nu îmi e ruşine cu asta! Nu ştiu să fac nici un sfert din ceea ce făceau tinerele de la sat de odinioară: nu ştiu să ţes, să torc, nu cunosc plantele de leac şi nici cu puterea de muncă fizică nu stau prea bine. Dar am învăţat să cos, să croşetez şi să andrelez. Sper să „contaminez” şi alte tinere cu dragostea pentru tradiţie pentru că tradiţia înseamna nădejde, iubire, frumos, credinţă. Sunt multe de descoperit, multe de învăţat, da niciodată să nu uităm că noi putem fi cel mai bun exemplu.
Un început ar putea fi încetarea folosirii cuvântului „ţăran” ca injurie! Ţăranii sunt cei de la ţară, cei care ating iarba şi pământul cu picioarele zi de zi, cei care ascultă glasurile naturii, cei care sunt inventivi, curaţi, frumoşi!
(Maria-Diana)
sdaniel
iulie 15, 2014 @ 9:43 pm
Felicitari Maria-Diana!
Un articol nu numai frumos dar si atat de necesar intr-o societate care isi calca in picioare istoria si baza originii sale. Toti suntem tarani sau ne tragem din tarani si nu ar trebui sa ne fie rusine de asta.
Maria-Diana Cirstea
iulie 16, 2014 @ 8:26 pm
Mulţumesc, Daniel!
Chiar dacă unii şi-au pierdut originile din mediul rural, asta nu ar trebui să reprezinte un motiv al apostrofării ţăranilor.
Doamne ajută!
Laura Stifter
iulie 17, 2014 @ 6:29 pm
Frumos, felicitări!
Cred că ar trebui evitată atât ispita unei viziuni mitologizante şi idilice cu privire la „ţăranul român”, cât şi tentaţia aroganţei faţă de semenii noştri din mediul rural. Nu suntem superiori unii celorlalţi, ci avem doar moduri de viaţă diferite. Atât la sate, cât şi la oraşe, există oameni minunaţi şi oameni imorali, credincioşi cu viaţă sfântă, dar şi beţivi violenţi, atât spirite creative şi inteligente, cât şi oameni incapabili de a gândi singuri şi de a lua o decizie fără a fi teleghidaţi. 🙂 Oameni frumoşi sunt peste tot, oameni imorali sunt de asemenea prezenţi oriunde, în orice comunitate.
Personal sunt sceptică faţă de orice viziune generalizatoare, de tipul: ţăranii sunt aşa, orăşenii sunt invers, românii sunt într-un fel, occidentalii nu…
Fiecare persoană este unică, purtând în sine chipul unicităţii Creatorului.
Doamne ajută!
P. S. Un aspect care mă înstristează este discriminarea copiilor şi tinerilor din mediul rural în privinţa studiilor. Un tânăr care alege sau este constrâns de împrejurări să-şi trăiască întreaga viaţă la ţară, nu poate urma studii universitare chiar de-ar fi geniu…
Nu-mi iese din minte o fetiţă de la bunica mea de la ţară care, când era prin clasa a V-a, repeta, în joacă, o lecţie de Biologie… şi reţinuse o mulţime de termeni, le înţelesese corect sensul. Am întrebat-o dacă-i place la şcoală şi mi-a răspuns afirmativ, cu mult entuziasm. Mi-a spus că i-ar plăcea să-nveţe şi engleza, dar profesoara ei nu le-a spus decât cum să salute, să spună cum îi cheamă şi câţi ani au şi atât. Pe atunci eram şi eu copil, mai mare cu câţiva ani decât ea (cred că eram în clasa a VIII-a), dar totuşi am conştientizat faptul că nu-i corect să fie aşa… şi m-a impresionat atât de mult, încât mi-a rămas în minte până astăzi acea discuţie. Ulterior, ea a terminat gimnaziul, nu ştiu dacă şi liceul, dar am aflat recent că este deja măritată, are un copil şi, evident, nu s-a pus problema să meargă la facultate. Părinţii ei erau extrem de săraci şi ţin minte că locuiau undeva fără curent electric, într-o cămăruţă… Acum nu mai ştiu nimic despre ei (nu sunt vecini cu bunica mea, ci locuiesc într-o altă comună). 🙁
Cred că acest aspect ar trebui schimbat, deşi nu ştiu exact cum. Ar fi minunat să li se acorde copiilor şi tinerilor ţărani (nu folosesc cuvântul în sens peiorativ) şanse egale cu cele ale covârstnicilor lor de la oraşe.
Maria-Diana Cirstea
iulie 21, 2014 @ 10:35 am
Doamne ajută, Laura!
Îmi cer iertare pentru întârziere!
Sunt de acord cu tine. Fiecare om este unic și generalizările de orice fel sunt incorecte.
E posibil ca înverșunarea mea să vină tocmai din faptul că sunt țărancă și colegii de la liceu sau facultate, de cele mai multe ori, mă privesc puțin ciudat când aud asta. Unii chiar nu au ezitat să îmi adreseze întrebări de tipul: da’, voi, acolo, aveți net, drumuri asfaltate? da’ la școală la tine aveai note mari pentru că ai tăi se duceau cu lapte și ouă la profesori?
Marea mea șansă a fost că părinții au fost întotdeauna lângă mine și m-au încurajat. Așa am terminat liceul și acum sunt la facultate. Îmi pare rău pentru fata cunoscută de tine și din păcate, există multe asemenea exemple. Sper să vină și vremuri mai bune pentru învățământul de la noi.
Toate bune!
romeo
iulie 21, 2014 @ 1:08 pm
m.d. ,inversunarea ta nu isi are rostul..cei care fac astfel de diferente sunt limitati..fie ca vrem sau nu sa acceptam, toti ne tragem de la tara..
Dan Tudorache
iulie 22, 2014 @ 6:45 am
Doamne ajută, m.d!
Nu-i vorba de sistemul de învățământ cât e vorba de cei șapte ani de-acasă și de a avea inimă bună. Ori asta se învață în primul rând de la părinți.
Pentru că în liceu, în primul an, am avut o colegă de la țară, față de care cu regret recunosc că m-am purtat ca un bădăran, îmi cer iertare pe această cale și ție, în numele tuturor colegilor care ți-au greșit. Iartă-i te rog că mai târziu îi va mustra conștiința… măcar pe unii.
Fără a încerca să mă disculp în vreun fel, cred că e vorba de un fel de teribilism, de ”a face caterincă” de cel care este diferit de tine pentru ”distracția grupului”.. și știi cum sunt comportamentele de grup: ”când latră un câine… latră toată haita”.
Pentru că, spre exemplu, eu am fost crescut la țară în toate vacanțele și principial îmi sunt tare dragi oamenii de la țară, găsindu-le virtuți mai mari și mai frumoase decât față de orășeni.
Dar atunci… pur și simplu eram orb.
Maria-Diana Cirstea
iulie 23, 2014 @ 7:42 pm
Doamne ajută, Dan!
Ai mare dreptate când spui că grupul din care facem parte ne influențează, mai ales atunci când suntem mai tineri. Cred că mulți dintre noi avem experiențe de acest fel, chiar dacă suntem din oraș ori de la țară.
Cât despre virtuțile „mai mari și mai frumoase” pe care le au oamenii de la țară, aici cred că e discutabil. Așa cum spunea și Laura mai sus, nu toți oamenii sunt la fel. Eu am întâlnit la oraș oameni minunați care m-au primit în parohiile lor cu brațele deschise deși eram o străină. Să nu mai spun că pe părintele meu dohovnic l-am întâlnit tot la oraș. Așadar, oriunde ne-am duce, are grijă Dumnezeu să ne scoată în cale oameni buni, frumoși, altruiști, zâmbitori.
Bucurie!