,,Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele…”

,,Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele…”

De mult timp stai şi baţi la uşa inimii mele, sperând şi aşteptând să îţi deschidă cineva…Acel cineva care s-a pierdut în neasemuita genune a cumplitelor fărădelegi. Cineva care şi-a rătăcit propria fire în imensitatea dureroasă a păcatelor…Cineva care s-a împotrivit Căilor Tale celor Sfinte, necunoscandu-Ţi voia cu adevărat. Cineva…care Te caută acum cu sârguință . Cineva…pe care Tu cauţi neîncetat. Acel cineva, un suflet…
Doar un suflet.

Mă închin voinţei Tale necuprinse şi căilor Tale celor nepătrunse de întunecata mea minte. Genunchi-mi plec la rugă slăvind negrăita lucrare a preaminunatului Tau Har…În ruga nevrednica de ascultare întrezăresc două lacrimi prefăcute în petale de crin ce sunt gata să odrăslească din rădăcina inefabilă a iubirii Tale…Doua vlăstare tinere înmuguresc pe zi ce trece mai mult, transformându-se apoi în mlădiţe curate ale primăverii. Mlădiţe ce ţâşnesc doar din neasemănata şi nemărginita Ta dragoste…

Îmi este greu să iubesc pentru că de fiecare dată aştept ca şi ceilalţi să mă iubească pe mine. Îmi este greu să iert dar de fiecare dată…aştept iertare.

,,-Suflete al meu, cum vei fi iertat dacă porunca Domnului o încalci cu înverşunare? Cum mai poţi rosti în rugăciune: ,,şi ne iartă nouă greşelile noastre; precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii”, ştiind că tu nu poţi ierta pe cel care ţi-a greşit? Defapt, poţi. Nu de putere ai nevoie, ci de dragoste faţă de aproapele. Cum o dobândeşti? În niciun caz prin vechea vorbă din popor ,,iert, dar nu uit”. Păi, ce fel de iertare poate fi aceasta? Una superficială, sumară, de moment; cu o întruchipare total falsă. Dacă ar fi adevărată, atunci şi Domnul ţi-ar spune (prin duhovnic) la Sfânta Taină a Spovedaniei: ,,te iert, dar nu uit”. Însă, la sfârşitul acestei Sfinte Taine glasul tainic al duhovnicului îţi pătrunde până în adâncul cămarii soptindu-ţi:
,,te iert şi te dezleg de toate păcatele…!”

Şi totuşi, simt cum un fior preaînalt îmi străbate inima secerându-mi orice urmă de greşeală a aproapelui. Două inimi mucegăite le transformi picurând deasupra lor cu roua dragostei Tale…Doua inimi mucegăite se inoiesc îmbrăcându-se acum cu Haina cea Nouă a Luminii Tale necontenite. Tu mi-ai dat darul acesta; să pot ierta, sa pot iubi. Iertarea defapt se naşte din iubirea Ta cea neasemanata. Prin darul Tău am învăţat cum este să uiti…ce este ura.

Prin darul Tău, doi tineri se reîntâlnesc pe acelaşi Drum; se regăsesc pe aceeaşi Cale ce duce spre nedesluşita Împărăţie a Vieţii Veşnice. Două mlădiţe cresc la baza unei singure plante; la baza unui singur Butuc…intr-o singura viţă.
Ramane-vor acestea intru Tine…intru iubirea Ta, Parinte.

(Georgiana)