Fiecare creştin să stea cu evlavie în fata Sfinţilor
Pe cât de departe stă cerul de pământ, pe atât de mult ne întrec pe noi, păcătoşii, sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu; ei sunt fiinţe cereşti – noi suntem pământeşti; ei sunt sfinţi – noi suntem plini de mulţimea păcatelor; ei L-au iubit pe Dumnezeu, din toată inima, cu toată puterea lor, urându-se pe sine şi lumea – noi ne iubim cu o împătimire extremă pe noi înşine şi lumea; iubim toate lucrurile ei pierzătoare de suflet şi potrivnice lui Dumnezeu; ei au agonisit o minte cerească, o inimă cerească, o voinţă cerească, prinzând dragoste de voia lui Dumnezeu şi înfrângându-şi propria lor voinţă, trupească, stricată, pierzătoare – noi am fost pământeşti şi am întinat mintea şi inima şi voinţa noastră, toate pornirile şi înclinaţiile noastre sufleteşti.
De aceea, fiecare creştin să stea cu evlavie în fata Sfinţilor, să-i cinstească cu cinstea ce li se cuvine şi cu care i-a proslăvit după vrednicie Însuşi Dumnezeu şi să caute să le urmeze viaţa, credinţa lor; că aducându-şi aminte de înflăcărată lor iubire de Dumnezeu şi de aproapele, inima lui să se umple de iubire înflăcărată şi de speranţă vie, să năzuiască mereu acolo unde este Iubirea cea veşnică, care iubeşte toate, unde este Adevărul cel veşnic şi Sfinţenia, acolo unde este viaţa şi doxologie veşnică şi veşnică bucurie a sfinţilor.
În biserică, sunt zugrăvite pe icoane chipurile sfinţilor pomeniţi la Liturghie, la proscomidie şi la Liturghia celor credincioşi; cei ce au fost inainte-vestitorii şi prorocii credinţei noastre; ce au pecetluit adevărul şi darul cel mântuitor al credinţei cu sângele lor, cu schingiuiri fără număr şi cu moarte, cu minunate nevoinţe, cu post şi rugăciune şi care, se roagă cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru noi – martori veşnici ai adevărului credinţei şi ai puterii ei de-viaţa-făcătoare în cele mai grele chinuri şi sub ameninţarea morţii, stâlpi pe veci neclintiţi ai Bisericii în jurul căreia înalta zid cu ale lor rugăciuni, slavă şi podoaba Bisericii.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)