Experienţa pierderii Harului lui Dumnezeu

18

In general, omul primeste mult Har – si odata cu el, multa bucurie, pace si lacrimi de pocainta – atunci cand se intoarce la Dumnezeu. Acest Har ii este dat de Hristos ca si dar, pentru a-l ajuta sa-L cunoasca pe Creatorul Sau asa cum este (“Dumnezeu este Iubire”), dar si pentru a-l intari in incercarile si durerile de mai tarziu. Foarte multi nu stiu sa pretuiasca acest Har. Unii nici macar nu stiu ca acesta este Harul lui Dumnezeu si ca bucuria sfanta pe care o simt este o pregustare a raiului, sau mai exact, ceea ce spune Psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul!”. Este fericirea de a fi cu Hristos, de a-L simti pretutindeni, in tot si in toate, dar mai ales, de a-L purta in suflet, in cuget si in simtiri.

Desi toti trebuie sa trecem prin experienta lipsei Harului, ca o testare a dragostei noastre fata de Hristos, exista o modalitate prin care Il putem simti la fel de viu si in acele clipe. Poate ca lacrimile nu mai vin asa usor la rugaciune, poate ca nu ne mai este asa simplu sa ne tinem in frau gandurile, poate ca timpul nu mai zboara la slujbe si incepem sa simtim si oboseala sau o oarecare incomoditate…dar lucrurile acestea depind in mare masura de noi. Nu atat de nevointa noastra exterioara, desi isi are si aceasta rostul ei – pentru ca la urmei urmei, ce ar fi nevointa noastra fara puterea pe care ne-o da Hristos, fara Harul care sfinteste, intareste si desavarseste micile noastre jertfe, ajutandu-ne sa ne rasara roadele Duhului: bucuria, pacea, indelunga rabdare…? Este vorba in primul rand de atitudinea pe care o luam fata de Dumnezeu, de starea permanente a inimii noastre. Mai exact, de DORUL nostru fata de Hristos, care ne poate calauzi pe aceasta cale anevoioasa. La inceput, Dumnezeu se arata inimii noastre, ca mai apoi sa se departeze putin de noi si sa ne ajute, cu multa finete si mai mult in ascuns, sa-L pretuim mai mult decat orice pe lume si sa-L cautam neincetat.

Indepartarea Harului trebuie sa fie un motiv de a inmulti rugaciunea. S-ar putea spune ca aceasta ar fi o noua cautare si o re-gasire a lui Dumnezeu. Lacrimile vin din milostivirea Domnului in inima care se zbate sfasiata la picioarele Sale pentru ca se teme ca L-a pierdut din nou, pentru ca ar vrea sa planga si nu poate, pentru ca isi vede toate slabiciunile si pacatele si stie ca nu-L merita.

As vrea sa spun insa cateva lucruri si despre cei care, desi intorsi la credinta, sunt indurerati ca nu-L pot simti pe Dumnezeu. Ei vor avea cu siguranta mult mai multa plata pentru credinta lor statornica decat cei care au gustat, chiar si numai o singura data, din bucuria unui belsug de Har. Insa dorinta de a-L simti pe Dumnezeu VIU, de a-I simti prezenta, atingerea, este atat de fireasca, incat nu cred ca exista vreun crestin a carui inima sa nu tanjeasca dupa asta. Ma voi referi din nou la atitudinea pe care trebuie sa o luam…sub nicio forma nu trebuie sa deznadajduim, ci sa incercam sa intetim acel dor de Dumnezeu care arde in sufletul nostru. Dumnezeu va primi nevointa unui astfel de suflet si ii va darui, la timpul potrivit, bucuria cunoasterii Sale. Dumnezeu este El Insusi atat de sensibil prin Dragostea Sa si se induioseaza imediat ce vede ca avem marime de suflet, bunavointa si ravna. Cum putem ajunge sa-L cunoastem? Prin lepadarea de lume, la care toti suntem chemati. Si spun aceasta pentru ca lepadarea de sine si de lume nu apartine si nu trebuie sa apartina numai calugarilor, pentru ca in esenta, ea este o stare a inimii. O stare a sufletului insetat de Dumnezeu care stie sa nu puna nimic mai presus decat Dragostea pentru Domnul.

Lepadarea de lume inseamna sa avem, dar sa fim ca si cum nu am avea. Sa nu ne simtim inima legata de nimic pamantesc. Sa nu fim dependenti decat de Dumnezeu si de convorbirea noastra permanenta cu El. Iar daca simtim o cat de mica atractie fata de placerile pacatoase sau de lucruri lumesti aparent inofensive, sa luptam imediat sa alungam aceasta dorire din sufletul nostru. Cu cat suntem mai detasati de lucrurile materiale si de dorinta de a le avea, cu atat suntem mai liberi.

Nu stiu cat ar putea ajuta aceasta marturisire, dar singura modalitate prin care am reusit sa-L simt pe Dumnezeu viu si apropiat sufletului meu a fost durerea. Durerea permanenta a inimii, deznadajduirea de toate „bucuriile” pe care lumea mi le putea oferi si tanjirea dupa El. Renuntarea la oricare alte cereri personale in rugaciune in afara de aceea a iertarii pacatelor, a curatirii de patimi si a cunoasterii Sale (pe toate celelalte le lasam pur si simplu in voia Sa, avand incredintarea ca le va randui dupa cum este mai bine) ; mentinerea cat mai indelungata a acestei rugaciuni, nu neaparat prin cuvinte, ci in general printr-o simtire permanenta a prezentei Lui, oriunde, oricand.

Si stiti cand Dumnezeu se arata sufletului nostru in modul cel mai adanc si cel mai sfasietor, dar in acelasi timp cel mai minunat? Atunci cand de bunavoie inima noastra renunta chiar si la bucuriile curate, firesti, specifice varstei poate. Pentru unii ar fi o ciudatenie, de exemplu, sa nu mai asculte deloc muzica lumeasca, fie ea cat de inaltatoare sau decenta. Sunt o multime de lucruri care nu sunt vatamatoare, o multime de bucurii care nu au nimic pacatos in ele…si totusi, cand renuntam chiar si la astfel de lucruri, dorindu-ne cu ardoare numai Margaritarul Cel Nepretuit (ca si odinioara pustnicul ce-si astupase singura fereastra a pesterii) Hristos ne inunda cu lacrimi de pocainta si de dragoste, ne ajuta sa simtim dulceata negraita a rugaciunii si sa ardem de dorinta de a-I darui Lui intreaga noastra fiinta. Toate frumusetile universului sunt incantatoare tocmai pentru ca sunt creatia Sa…dar frumusetea rugaciunii este incomparabil mai mare! In scurt timp, orice bucurie lumeasca va deveni obositoare si apasatoare, ni se va parea doar o suferinta, o corvoada, o sursa de imprastiere a mintii, o inutilitate, o pierdere de timp. Pentru ca sufletul nostru va tanji permanent dupa rugaciune. Singuratatea ni se va parea de acum cea mai mare binecuvantare.

Cat de minunata devine atunci tacerea si linistea…daca pana atunci renuntasem la muzica lumeasca, dorul de rugaciune permanenta va face sa nu mai ascultam nici macar muzica psaltica atat de mult ca inainte. Linistea hraneste sufletul; in liniste si in tacerea cugetelor (nu numai tacerea limbii) Dumnezeu gaseste terenul propice de a ne invata nenumarate lucruri, de a ne umple de pace. Invatam astfel ca rugaciunea nu inseamna numai ca noi sa vorbim si Dumnezeu sa ne asculte, ci si invers: noi sa tacem, iar El sa ne vorbeasca… Sa stai la picioarele Sale si sa plangi, fie de bucurie, fie de durere. Sau sa ramai pur si simplu ingenuncheat inaintea icoanei, intr-o pace nespusa, fara a mai rosti vreun cuvant, cu inima plina de recunostinta fata de Dragostea Sa si sa-ti lasi lacrimile sa-ti curga pe fata…

Bucuriile lumesti?! Ce sunt acestea fata de mangaierile nespuse pe care le primim atunci cand ne jerfim pentru ceilalti cu iubire, cand renuntam la binele nostru pentru binele lor, cand ne nevoim fara sa ne crutam pe noi insine din dragoste pentru Dumnezeu, cand daruim permanent din inima noastra apropelui care sufera, cand facem din durerea celui de langa noi durerea noastra si cand invatam ca de fapt „compatimirea” nu inseamna numai mila, ci mai degraba impreuna-patimire!

E atata zbucium in cautarea sufleteasca a celui ce nu-L poate simti pe Hristos…e atata dezamagire, intunecare si durere, atata pustiu si atata apasare! E atata neliniste, rauri de lacrimi reci, nopti in care pana si in aer pare ca pluteste neantul, deznadejdea, cumplita lance care nu s-a multumit numai sa produca rana, ci isi rasuceste permanent taisul in ea, adancind-o…cu fiecare clipa ce trece.

Cunosc toate aceste trairi. Nu le mentionez teoretic, ca pe niste lucruri citite in carti; le scot direct din sufletul meu. Stiu ca e cu neputinta intr-o astfel de stare cineva sa poata sa creada cu adevarat si sa simta cum e Dumnezeu in realitate. Nu El sta departe, ci noi insine avem propriile mecanisme defensive, folosite candva in relatiile cu oamenii, propriile scheme de inadaptare care ne tin robiti, noi suntem cei incatusati, blocati de frica si de rusine, victime ale raului pe care l-am facut si care ni s-a facut, victime ale unei mentalitatii lumesti…si poate chiar si victime a unei suferinte launtrice de care nu ne putem desprinde tocmai pentru ca este tot ceea ce am cunoscut, pentru ca ne este atat de familiara incat ne simtim in siguranta cu aceasta durere.

Tocmai pentru ca Dumnezeu nu este o forta care guverneaza legile universului, ci o Persoana, il putem simti atat de cald si apropiat inimii noastre, atat de milostiv, iubitor si bland, atat de intelegator cu neputintele si caderile pentru care plangem inaintea Lui si ne cerem iertare. Cei care renunta la orice dorinta de mangaiere omeneasca si isi varsa intreg chinul inimii numai in rugaciune, stiu ce fel de mangaiere da Hristos, cum imbratiseaza tainic cu o dragoste care face sa curga rauri de lacrimi din ochii celui care Il iubeste mai presus de orice. DA, Hristos si Maica Sa Preasfanta stiu sa imbratiseze cu o iubire care cutremura inima omeneasca pana in adancuri.

O singura clipa traita cu Hristos poate rezista chiar si miilor de caderi ulterioare pe care omul le face din slabiciune, din ratacire, din deznadejde sau chiar cu propria voie.

O singura clipa de atingere a Harului nu se uita niciodata.

Suflete dragi, cautati sa va lepadati cu orice pret de lumea aceasta si de mirajele ei inselatoare! Indurati cu inima tare pustiul adanc pe care ea l-a sapat inauntrul vostru; curand, Hristos va veni sa umple acest gol cu prezenta Sa. Asteptati-l pe Mirele iubit si veti fi atunci pe deplin incredintati ca intr-adevar, DUMNEZEU ESTE IUBIRE!

(Teodora Isac)

(Visited 70 times, 1 visits today)