Falsul imperativ al lui „trebuie”

Condiţionările de tot felul sunt capcana modernă care despiritualizează creaţia şi pe om, din ce în ce mai mult. Ele sunt dovada căderii omului în biologism şi implicit, a renunţării sale voite la nevoile sale sufleteşti. Trecerea de la statutul de fiinţă dihotomică: trup-suflet, la cea de fiinţă psihofizică se face printr-o serie întreagă de imperative, de condiţionări, cu cât mai fascinante (care să imite lumea spirituală), cu atât mai depersonalizante. În fapt, atunci când omul se lasă educat de falsul imperativ al lui „trebuie”, ajunge captiv nevoilor de tot felul şi îşi pierde darul libertăţii.

Aproape că nu există discurs public care să nu conţină (obsesiv) o suită – rafinat şi argumentat expusă –, de exprimări cu „trebuie” pe primul loc. De la discursul politic demagogic şi până la extrema lui în variantă religioasă excesiv moralizatoare, atunci când dorim să ascundem Adevărul şi lipsa de onestitate, în cercetare sau raportare, avansăm grăbit o serie de „trebuie”, care să ne dea impresia că oricând putem fi cineva. Acelaşi lucru se întâmplă şi în scis. Puţine lucrări, puţine texte scise nu se învârt în jurul aceluiaşi „trebuie”. De fapt, fie în scris, fie în discurs, „trebuie” să, să, să … face demarcaţia netă între impostură şi onestitate, între fals şi autentic. Mai clar, atunci când dorim să ne ascundem, când vrem să ne mascăm sensibilitatea, când fugim de vulnerabilitate, de responsabilitate, de comunicare, de comuniune, de compasiune, când dorim să fim imbatabili, într-un cuvânt, când ne e teamă să fim noi înşine, pentru că „slujim” scopuri străine vieţii noastre, atunci îl scoatem pe „trebuie” la înaintare.

Nu milităm pentru excluderea lui din dicţionar şi nici din vocabularul cotidian, dar cred că este urgentă nevoie să excludem toate imperativele ipocrite care se folosesc de uzanţa lui.

Este clar că sunt lucruri urgente ce au nevoie să fie însoţite şi subliniate prin trebuie. Dar, a uita de noima lucrurilor, de ierarhia valorilor şi de simplitatea existenţei, mizând demagogic pe un perpetuu „trebuie”, la toate nivelele şi în toate direcţiile vieţii, este cu totul deplasat, jenant, prostesc.

Cel puţin, în aria Bisericii, „trebuie” nu are nicio relevanţă consistentă spiritual. Uzanţa lui exagerată demască, pe lângă falsurile amintite, un exces de moralitate, una care nu-i proprie spaţiului ortodox. Ar TREBUI să fie de la sine înţeles că tot ceea ce se întâmplă (neîntâmplător) între om şi Dumnezeu, e atât de firesc, atât de simplu şi de evident, încât chiar nu-i nevoie de un imperativ exterior, nici pentru a declanşa şi nici pentru a întreţine relaţia lor de iubire. Pe această linie, se anulează de la sine orice fals imperativ pentru că toate mişcările omului sunt coordonate din interior, de armonia tuturor puterilor sufleteşti conduse de nous şi exprimate coerent prin trup. Este omul care-şi înţelege statutul de creatură conştientă, ce se împlineşte în şi din relaţia cu Creatorul său.

De altfel, Mântuitorul Însuși ne arată că viața omului are nevoie de un singur trebuie: a sta în ascultare de Dumnezeu, Singurul care ne împlinește toate căutările, toate năzuințele vieții, cu peste măsură. Este realitatea biblică care esențializează la maxim preocupările omului, subliniind totodată derizoriu falselor imperative pe care le-a dezvoltat istoria umană. Astfel, în episodul biblic de la Luca 10, 38-42, o vedem pe Marta foarte agitată în a pregăti cele de trebuință unui oaspete atât de însemnat ca Mântuitorul, iar pe Maria stând la picioarele Domnului ascultând cuvintele Lui. Hristos nu condamnă trebăluiala Martei, graba ei în a fi o gazdă după toate convențiile timpului, dar, atunci când I se cere părerea, subliniază acest unic trebuie al vieții zicându-i: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te silești; Dar un lucru trebuie: căci Maria şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 41-42). De altfel, este unicul trebuie din Noul Testament, ce vizează direct relaţia omului cu Dumnezeu, subscriind celelalte imperative acestui ax divino-uman.

Omul în ascultare de Dumnezeu (după exemplul Mariei, care stătea la picioarele Lui ascultându-I cuvintele), este icoana întregii creații, a restabilirii ierarhiei valorilor vieții, în firesc, în normalitate. Acestei icoane se pleacă în ascultare tot ceea ce există, intrând instinctiv în armonie, împlinindu-şi desăvârșit scopul lor și al Creatorului. Este singurul imperativ care TREBUIE și fără de care orice altă suită a lui, are de la sine alăturat falsul.

Dacă unicul trebuie, cel al ascultării de Dumnezeu, este restabilit, toate se normalizează, iar un alt ”trebuie” nu-și mai găsește rostul. În sens invers, oricâți de „trebuie” am alătura vieții, tot în exterior rămânem, tot nemulțumiți, tot neîmpliniți pentru că ne lipsește reperul sănător, reperul hristic, Unicul trebuie, ce trebuie căutat.

În consecință, nu trebuie nimic, dar TREBUIE un singur lucru pe care nimeni nu-l va lua de la noi: să rămânem în ascultare de Dumnezeu, în dragostea Lui, care e adevărul vieții noastre întru care și pentru care am fost zidiți.

(Gheorghe Butuc)