Familia Murphy: 4 copii născuți și 23 de copii cu dizabilități adoptați

Publicăm mai jos un mic documentar care cu siguranță va răvăși multe suflete. E vorba de Familia Murphy din Statele Unite ale Americii care a născut 4 fii și a înfiat încă 23 de copii cu handicap, pe care nimeni nu vroia să-i adopte. Dacă acest site ar fi avut doar acest documentar, fără niciun alt articol, tot ar fi însemnat enorm de mult.

John și Jeanette sunt personaje de Pateric prin faptele lor. Vă las să vă bucurați de faptele unor oameni cu viață sfântă. Pentru că filmul este în engleză fără subtitrare, mai jos am tradus toate discuțiile. Sper să vă fie de folos:

https://www.youtube.com/watch?v=RVLlgG19UGc

„John și Jeanette Murphy sunt o familie din Atlanta, Georgia cu 27 de copii, 4 născuți și 23 de copii adoptați, care au o varietate de dizabilități fizice și de învățare.

John și Jeanette sunt un cuplu extraordinar care au oferit o familie, celor care altfel ar fi ajuns în instituții de plasament, dedicându-și viața celor nedoriți de nimeni în America.

– Americanii caută de obicei copii cu părul blond și ochi albaștri, copii perfecți. Iar unii medici îți vor spune, după ce se naște bebelușul, dacă vrei să-i facem operația la inimă, sau vrei să încerci să ai alt copil… ca și cum acest copil n-ar fi destul de bun și poate încerci să obții ceva mai bun. Noi nu vedem oamenii așa, nu vedem copiii așa. Dumnezeu a făcut pe toată lumea exact așa cum trebuie să fie. (Jeanette)

În anii ’70 John și Jeanette s-au îndrăgostit și aveau o credință puternică prin care considerau că au primit un talant special de a-i ajută pe copiii cu dizabilități de învățare să atingă potențialul lor maxim.

Dezamăgiți cu munca lor alături de adulți, au hotărât să amenajeze o casă pentru copii.

– Lucram cu adulții, și observam că nu erau educați și crescuți așa cum trebuie și din acest motiv am considerat că e mai bine să lucrăm cu copii, pentru că pornind mai din timp poți face mai multe cu ei. Ajunsesem să fiu foarte stresată și îi ziceam lui Dumnezeu: „Doamne, dacă eu nu pot să fac acest lucru, atunci ia această dorință de la mine.” pentru că-mi doream să fac asta așa de mult. Am hotărât să adoptăm copii cu dizabilități și am observat că nu puteam refuza pe niciunul, indiferent de dizabilitatea pe care o avea. (Jeanette)

Shanon, fetița de 5 ani cu probleme la creier, nu i-a descurajat pe cei din familia Murphy s-o adopte, chiar dacă ea are nevoie de atenție continuă. La acel moment aveau doi copii născuți și erau convinși că pot adopta și mai mulți. Dar câți oare? În America nu există limită la numărul de copii pe care un cuplu îi poate adopta, singura condiție era ca autoritățile să fie mulțumite că le poți asigura cele necesarii creșterii.

Exista o singura problemă: Putea oare copii familiei Murphy să locuiască alături de copiii adoptați?

Shaun Murphy (cel mai mare fiu născut al lor) spune: „Nu m-am simțit niciodată neglijat, ci ne-am simțit mereu ca într-o echipă, unde toți luptă pentru același scop. Când aveam 7 ani și frățiorul meu avea 5 ani m-au întrebat dacă sunt de acord ca ei să adopte și le-am spus că: Da, suntem de acord.„

Așa au început cei din familia Murphy să acumuleze copii. Centrele de adopție aveau contact cu părinții care nu vroiau să facă avorturi dar nici nu ar fi putut să se obișnuiască să aibă un copil cu dizabilități.

S-a dus zvonul în lume că există un cuplu care adoptă copii pe care nimeni nu-i mai vrea.

– Am adoptat 23 de copii, iar cel mai mare are 27 de ani. (Jeanette)

– Nu am ales niciun număr. Niciodată nu ne-am fi gândit că vom ajunge să facem acest lucru. Erau momente când veneau anumiți copii și cineva ne întreba dacă îi vrem, amândoi știam, fără să mai discutăm unul cu altul. Știam: „Da, el e copilul pe care trebuie să-l luăm„. (Jeanette)

Nu au rezistat să nu-l adopte pe Jonathan, un copil cu sindromul Down, diagnosticat greșit de doctori ca fiind orb. De când a sosit Jonathan în casă, viața lor s-a schimbat pentru totdeauna.

– Prima dată când l-am văzut pe Jonathan… E un copil urât tare drăgălaș… și nu-ți ia mult timp să te îndrăgosteșți de el. (Jeanette)

Jonathan a devenit mascota familiei și a fost curând încurajat să candideze ca președinte… 🙂

Soții Murphy au transformat casa lor din Atlanta, Georgia, într-un loc special amenajat pentru extraordinara lor familie.

Așa de mulți copii și doar 8 dormitoare. Spațiul este limitat și dormitul are loc la îngrămădeală, iar noaptea trece silențios.

Jeanette își ia micile ajutoare peste tot. Toți copiii trebuie să colaboreze pentru ajutorarea familiei și acest lucru le dă ocazia să se simtă folositori. Fiecare copil are câte ceva de făcut. Dar a găsi produsele necesare într-un „paradis consumist” nu este ușor. Jeanette trebuie să țină din scurt cheltuielile la cumpărături și se folosește de fiecare cupon de reduceri pentru a se încadra în buget. Doar a reuși să hrănești întreaga familie, este deja o mare reușită.

– Merg la magazin de 3-4 ori pe săptămână. Copiilor le plac ouăle și astfel consumăm între 36 și 48 de ouă pe zi. Deasemenea consumăm câțiva litri de lapte și de suc în fiecare zi. Căutăm ofertele și cheltuim în jur de 1500 de dolari pe lună pentru mâncare, folosindu-ne de cupoanele de reduceri. (Jeanette)

A încerca să faci față unei familii așa de mari este amețitor pentru mintea noastră și te stoarce de energii zilnic.

– Este o slujbă de 24 de ori pe zi, pentru că trebuie să fie permanent disponibilă pentru ei. Abia după miezul nopții mă pot așeza și odihni și ajung să adorm în scaun și apoi mă târâi spre pat la culcare. (Jeanette)

Sub supravegherea atentă a lui Jeanette copiii sunt foarte bine educați. Strategia ei este să implice pe toată lumea indiferent cât sunt de limitate abilitățile lor.

Credința neclintită în Dumnezeu a părinților, John și Jeanette, i-a impulsionat în grija lor față de copii cu deficiențe de învățare, iar copiii sunt foarte fericiți în casa lor plină de iubire.

– Nu-mi văd copii mei biologici diferiți de cei cu dizabilități. Eu nu le văd ca dizabilități, ci doar ca diferențe. Ei au multe de oferit și au multe de oferit lumii, doar dacă lumea ar vedea acest lucru. (Jeanette)

– Oamenii spune de obicei: „Nu-mi pasă dacă am un băiat sau o fată, atât timp cât este sănătos„. Dar de ce noi să adoptăm pe cei sănătoși când sunt atâția copii pe care nimeni nu-i dorește. (Jeanette)

Familia Murphy și-a asumat o responsabilitate covârșitoare. Au adoptat 23 de copii care suferă de o varietate de boli și dizabilități.

Angel, s-a născut prematur, cântărind foarte puțin. A fost așezată în incubator dar oxigenul în exces pe care l-a primit a lăsat-o permanent fără vedere. Apoi un cheag de sânge i-a afectat piciorul, care i-a fost până la urmă amputat.

– Când am adus-o prima dată pe Angel, era un copil speriat, stând sprijinită de pereți. A durat câțiva ani până când a ajuns la punctul în care să nu-i mai fie frică să atingă lucrurile. (Jeanette)

– Sunt oarbă complet, și singurul lucru pe care-l pot vedea este lumina, zice Angel.

– A durat ceva până am învățat-o. Îi puneam mâna pe lucruri și apoi o luam repede pentru că începea să plângă. Acum nu se mai teme de nimic. (Jeanette)

– Felul în care ne creștem copii este rezultatul așteptărilor noastre foarte mari legate de modul în care ei se adaptează la lumea din jur, învățând să trăiască și să fie mai încrezători. (Jeanette)

– Încerc să fiu de ajutor în bucătărie… deschid conservele și lucruri de genul acesta, am grijă de copii, zice Angel.

– Dacă toată ziua îi lași să aibă grijă de copii și să schimbe pamperși, atunci vor ajunge să rămână la această stare a copilăriei și nu mai trec peste fricile lor. (Jeanette)

– Am memorat toată casa, zice Angel.

Micuțul Nicholas este rezultatul unui viol și a fost adoptat în 2002, fiind cel mai tânăr în familia Murphy. Familia a reușit să adopte așa de mulți copilași pentru că toți sunt implicați în creșterea lor. Sora Angel se ocupă de îmbăierea copiilor. Dar Mia, fetița de 10 ani, se ocupă de îmbrăcarea lui Nicholas.

Dar uneori copiii vor doar să se distreze.

Lucrăm ca o echipă. Toată lumea se implică, fiecare are responsabilitatea lui. Suntem ca o comunitate mică. Când îi privesc pe copii am o satisfacție pașnică în suflet în legătură de cum evoluează și cum se comportă unii cu alții.

Soții Murphy sunt foarte conștienți că pot apărea conflicte între copii dacă nu sunt bine supravegheați. Nu sunt de acord să acorde tratamente medicale copiilor cu probleme, dar John este îngrijorat în legătură cu comportamentul agresiv al lui Nathan, băiețelul de 11 ani.

– Nathan e foarte impulsiv. Strică lucrurile. Încearcă să vadă cum funcționează și acționează impulsiv. E foarte greu să te înțelegi cu el uneori. (John)

– Uneori îi pedepsim pe copii, lăsându-i să stea într-un colț deoparte de ceilalți. (John)

John și Jeanette pot reuși să aibă grijă de atâți copii pentru că beneficiază de un program plătit de stat pentru cei cei stau acasă și îngrijesc copiii.

Fiii lor naturali participă la creșterea tuturor copiilor din casă. Fiica lor cea mai tânără, Bethany, stă încă cu părinții ei, având grijă de frații și surorile sale.

– Nu știu dacă ei înțeleg că avem minți diferite. Nici nu știu dacă se gândesc la asta. Dar știu totuși că „ierarhic” eu sunt al treilea om din casă. Dacă le spun să înceteze sau să plece în camera lor ei înțeleg și de fapt nu ne certăm. (Bethany)

Bethany organizează exerciții fizice cu copiii. E foarte important ca starea fizică a copiilor să fie în condiții optime, dar aceste activități nu sunt o garanție pentru supraviețuirea lor.

Nathan ajunge rapid în colțul de pedeapsă, după ce se joacă la pian, dar John și Jeanette au îngrijorări mai serioase în privința lui.

– Există o mare posibilitatea ca sănătatea copiilor noștri să aibă de suferit, pentru că s-au născut fragili din punct de vedere medical.

Familia Murphy a trebuit să ia parte la 14 intervenții pe cord deschis în viața copiilor lor. John și Jeanette au avut așa de multe probleme medicale încât astăzi merg la medic doar când e strict necesar, în rest descurcându-se cu procedurile medicale simple. John este un asistent medical calificat și este anunţat pe telefon atunci când stimulatorul cardiac al unui copil anunță o stare critică.

– Am avut o problemă odată cu Emily. Stimulatorul cardiac nu-i funcționa iar bătăile inimii începeau să scadă și putea muri. Ne rugăm la Dumnezeu să fie totul bine și sperăm să nu se întâmple nimic rău niciodată. (Jeanette)

În ciuda eforturilor lor, în 1999 favoritul familiei, Jonathan a fost diagnosticat cu leucemie.

– Era favoritul nostru. Era uneori ridicol de simpatic. Vorbea foarte articulat. Era unul dintre cei mai activi copii cu sindrom Down pe care eu i-am văzut. (Shaun).

– Am început să ne dăm seama că are leucemie doar atunci când pe parcursul săptămânii vedeam că are din ce în ce mai puțină energie, iar buzele sale au început să aibă culoarea albă. L-am dus la medic să-i facă o transfuzie, dar au trebuit s-o facă foarte încet pentru a nu-l arunca într-un șoc. Atunci ne-am speriat de moarte. Ne-am dat seama câte infecții poate lua. Trebuia să ne asigurăm că totul este sterilizat. O, Doamne! Asta chiar va fi greu, ziceam. Dar am făcut ceea ce trebuia să facem și ne-am adaptat. (Jeanette)

Au început astfel un tratament pe ceas, timp de trei ani de zile. În mijlocul acestui tumult sufletesc, familia Murphy a mai adoptat trei copii cu nevoi speciale.

Pentru Jonathan și-au pus nădejdea în chimioterapie și pentru un timp rugăciunile lor au fost ascultate.

– Eram foarte mulțumiți după operație și după chimioterapie și chiar credeam că va supraviețui. A trecut prin 3 ani de chimioterapie fără probleme și eram încrezători. Medicii au oprit terapia, și peste doar două luni vroia să-și ia costumul de baie și de obicei infecția îi afectează creierul sau testiculele, și am observat că un testicul se mărise… inima mea a înmărmurit și mi-a dat seama ce se întâmplă. John l-a dus la spital… și da… infecția revenise. (Jeanette)

Jonathan a fost aruncat într-un infern medical. Doza de chimioterapie a fost ridicată așa de mult încât i-au cedat plămânii.

– Într-o zi credeam că n-o să mai aibă șanse. Apoi vedeam îmbunătățiri, apoi iar cădea. Asta e partea cea mai grea la a avea un copil bolnav: copilul poate arăta foarte bine și deodată să cadă la pământ. Te temi iar pentru viața lui. Eram la spital și medicii spuneau că nu au ce să facă… și spuneau că va muri în noaptea aceea sau mâine. Au zis că-l putem lua acasă. L-am adus acasă și era intubat cu oxigen și purta o minge cu antibiotice pe care o punea în buzunar și de fiecare dată când vroiai să i-o conectezi zice: „Te ajut eu!”. După două zile arăta cu degețelul la tubul de oxigen și zicea: “Nu mulțumesc. Nu mulțumesc!” (Jeanette)

– Când copiii s-au întors de la școală, noi deja îl așezasem pe Jonathan pe pat în dormitorul nostru. Iar cei de la morga au venit să-l ia și să-l bage într-o pungă de cadavre și noi i-am spus: „N-o să-l scoți pe copilul nostru din casa cu o pungă de cadavre! O să-l duc eu.” (Jeanette)

– Când pierzi un copil, ești rătăcit în acea zi și nu știi ce să faci ca să se mai termine și să ajungi iarăși în pat. (Jeanette)

– Am crezut că după câteva luni se va întoarce și va fi ok… A fost greu dar… e ceva la care încerc să nu mă gândesc. (Bethany)

– Până la moartea lui Jonathan totul era așa frumos… Iar după… parcă petrecerea se terminaseră și realitatea dăduse peste noi. Am conștientizat că acești copii vor muri și cu cât vom trece prin viață acești copii vor pieri și trebuie să luam cu noi ceea ce putem și să ne consolăm cu faptul că au avut o viață mai bună decât dacă ar fi rămas într-un centru de plasament. (Shaun)

După 11 ani, moartea lui Jonathan încă afectează familia.

– Ne rugăm în fiecare zi pentru copiii noștri să fie bine și să trecem împreună o zi și încă o zi și suntem mulțumitori pentru timpul petrecut împreună, și ne rugăm să nu mai pierdem alt copil. (Jeanette)

John și Jeanette nu pot zăbovi în durerea lor. Având atâtea griji, rutina zilnică trebuie continuată.

Într-o familie așa de mare, mereu pare a fi ziua de naștere a cuiva. Astăzi e ocazia lui Nicholas să sărbătorească. El s-a născut cu 5 probleme cardiace și 5 tulburări medicale. E un miracol că este încă în viață.

– Știam că trebuie să-l luam. Nu ne-a fost frică de îngrijirea medicală. Singura noastră teamă este să nu-l pierdem. Ne gândim mereu cum să-l ținem în viață. (Jeanette)

Poate familia Murphy nu va mai avea ocazia să sărbătorească multe zile de naștere pentru Nicholas, dar așa cum a fost și cu Jonathan, vor să-l ajute să trăiască din plin cât i-a mai rămas.

Cel mai greu lucru este să pierzi un copil și probabil așa a fost voia lui Dumnezeu cu Jonathan. (John)

– Dragă Doamne… mulțumim pentru cea mai bună mamă… pentru cel mai bun tată… (Emmy)

– … pentru cea mai bună fiică. (Jeanette)

– Ajută-mi familia mea bună. Ajută-mă să obțin un servici… și să încep iar să merg la înot… și Doamne… te rog ajută-mă să am și eu un iubit… și dragă Doamne… Amin. (Emmy)

John și Jeanette consideră că fii lor pot să-și găsească loc oriunde. Filozofia lor este că, fiecare copil, indiferent de dizabilitatea lui, are un loc în comunitate. Dar, nu toată lumea este de acord cu ce face familia Murphy.

– Creșterea copiilor noștri nu este stresantă, nu ne face viața grea… stresul vine din alte locuri… din exterior, de la oamenii care-și bagă nasul… oameni care nu pot vedea ceea ce facem, nu înțeleg ceea ce facem și nu vor să înțeleagă ceea ce facem. (Jeanette)

– Știu că ceea ce facem este diferit de ceea ce alți oameni vor să facă. Știu că mulți oameni consideră anormal ceea ce facem, ba chiar imposibil. E ceva în neregulă… pentru că nu ai cum să crești 27 de copii. Dacă ei nu concep acest lucru, consideră că nici alții nu pot, și prin urmare trebuie să greșim undeva, trebuie să fie momente când neglijăm copii. (Jeanette)

Misiunea autoimpusă a familiei Murphy pare descurajantă. Puține familii pot face față creșterii copiilor la acest nivel.

– Ceea ce vedeți aici sunt șosete spălate pentru două săptămâni. Într-o săptămână sunt 244 de perechi de șosete. Le sortăm și le punem în grămezi diferite în funcție de camera în care urmează să fie puse. (Jeanette)

Familia Murphy nu iese prea des în oraș, așa că o vizită la piscină înseamnă foarte mult pentru ei. John și Jeanette insistă în a le oferi copiilor tot ceea ce trebuie, inclusiv o vacanță la mare în fiecare an. Dar atitudinea lor a stârnit controverse.

Cody are 16 ani și are sindromul Down. Când avea doar 10 zile de la nașterea sa, mama lui l-a dat familiei Murphy pentru adopție. Nu vroia ca familia ei să se implice în acest act de adopție. În timp ce avea loc procesul de adopție, bunicii lui Cody au cerut ca ei să aibă grijă de el. Lupta pentru adopția lui Cody a stârnit un scandal media care a afectat mult familia Murphy.

– Dacă ei ar fi putut avea grijă de el mai bine decât noi, atunci nu l-am fi cerut în grija noastră. Dar știam că ei nu pot avea grijă de el așa cum am fi putut noi. I-am fi oferit toată educația specială de care ar fi avut nevoie: școală specială, medicamente.. Ei nu pot face asta. (Terry McCarthy – bunicul lui Cody)

John și Jeanette au ajuns încurcați într-un scandal de adopție la nivel național în lupta de adopție cu bunicii lui Cody. Detalii din viața lor intimă de familie au ieșit în presă, primind acuzații acide.

– Mă duceam la magazin și nu știam cine oare se va uita la mine și va spune că sunt o mamă care adoptă copii, fără a avea grijă de ei. A fost descurajant pentru că nu știam ce vor crede oamenii. (Jeanette)

Soții Murphy credeau că familia lor este locul potrivit pentru creșterea lui Cody, și în același timp nu vroiau să înşele promisiunea făcutei mamei lui.

– Lupta pentru Cody a fost un coșmar, dar odată ce ne-am angajat într-o promisiune am zis că nu dăm înapoi. Suntem luptători. Am crezut că aceasta e voia Domnului și într-un fel speram că se va rezolva, indiferent câți bani aveau bunicii lui Cody. (John)

– Nu știu care a fost motivația lor. Nu mă interesează care este motivația lor. Nu dau doi bani pe motivația lor. Tot ce știu este că mi-au luat nepoțelul pe care nu ar fi trebuit să-l ia. (Terry McCarthy- bunicul lui Cody)

– Odată ce îți iei acest angajament, cred că este greșit din punct de vedere moral să dai înapoi, indiferent de riscuri. E ca și cum am fi renunțat la Jonathan în lupta pe care o ducea el cu leucemia. Aceasta a fost o altă bătălie prin care am trecut. A fost un lucru pe care trebuia să-l facem. Lupta a durat 14 luni, perioadă în care bunica a fost să dea interviuri în reviste și talk-show-uri. Ne durea mult… eram tratați ca și cum am fi fost criminali. (Jeanette)

La sfârșit, tribunalul a dat verdictul în favoarea familiei Murphy. Instanța a considerat că dreptul mamei asupra viitorului copilului este superior oricărui drept cerut de bunicii copilului. Familia McCarthy a pierdut bătălia pentru Cody.

– Sperăm să fie fericit. Dar oare e normal să trăiască un om așa cum trăiește el acolo? Îmi pare rău dar nu e normal. Acum nici măcar nu se duc la școală. Ea face homeschooling cu ei? De unde a luat un certificat ca să le predea lor? (bunica McCarthy).

Școala locală oferea doar educație de bază sau ore pentru copii normali, care nu erau potrivite pentru copiii familiei Murphy. Din acest motiv Jeanette a luat o decizie: să se autorizeze ca profesor acasă (homeschooling).

– Școala locală nu se ridica la așteptările noastre. Am considerat că putem petrece mai mult timp împreună, în comuniune și să le dezvoltăm abilitățile acasă. (Jeanette)

În comunitatea de homeschooling din familia Murphy e important să participe cât mai mulți copii capabili, chiar dacă sora lor cu sindromul down le este profesor.

– Începând activitățile de homeschooling am realizat că putem petrece mai mult timp învățându-i să-și facă patul, să gătească, să facă baie… Pentru că după ce se întorc de la școală vin la cină, se joacă și apoi se culcă… și nu prea aveam timp să-i învățăm alte lucruri. Abilitățile lor se îmbunătățesc incredibil. Suntem foarte mulțumiți cu rezultatul homeschooling-ului. (Jeanette)

– Unde o va lua viața lui de astăzi? Nu are îmbunătățiri. Nu va veni timpul în care Cody să iasă în lume și să spună: „Eu sunt bărbat acum și îmi voi trăi viața. Aceasta este casa mea. Aceasta este familia mea.” Nu știu dacă s-ar fi întâmplat așa dacă stătea cu noi, dar ar fi avut o oportunitate să facă asta. (Terry McCarthy- bunicul lui Cody)

Adevărul este că posibilitățile familiei Murphy sunt reduse, dar ei vor încerca să speculeze orice oportunitate care va apărea.

– Unde te duci, Emmy?

– La servici. (Emmy)

– Ești gata să muncești? Avem multe de făcut.

Emmy, fetița de 22 de ani cu sindrom Down, este cea care poate da mărturie despre talentul unic al soților Murphy de a-și crește copiii. Ea are un job part-time la biserică și mama ei (Jeanette) are așteptări mari de la viitorul ei.

– Deși coeficientul ei de inteligență este scăzut, ea este determinată în ceea ce face. O văd întâlnind un bărbat și căsătorindu-se și să plece la casa ei. Există mari șanse pentru asta, și sunt sigur că și ea își dorește același lucru. (Jeanette)

Copii familiei Murphy au probleme în abilitatea lor de a gândi, dar fizic s-au dezvoltat conform vârstei lor. Așa cum se întâmplă atunci când mai mulți adulți locuiesc împreună, sexualitatea este întotdeauna o problemă.

– Cred că au aceleași instincte pe care toți oamenii le au… Emmy se roagă mereu cerându-i lui Dumnezeu un iubit și eu sper ca ea să aibă un iubit… pentru că va avea o persoană care-i este aproape… Vom aborda problemele sexuale atunci când apar. (Jeanette)

Crescând, copiii care au un grad de independență mai mare, vor avea nevoie de mai puțin ajutor și vor deveni mai independenţi, dar cei cu probleme mai mari vor avea nevoie de o atenție și mai mare cu cât îmbătrânesc.

Unii copii, ca și Shanon, primul copil adoptat de ei, au simptome degenerative pe care doctorii nu le pot explica. Tremura la naștere și cu toată iubirea și atenția primită nimeni nu poate să o susţină în căderea ei dramatică.

Jimmy are sindromul Down, și pe parcurs a fost diagnosticat cu autism… acum abia vorbește.

– Unele zile sunt mai rele decât altele. În unele zile poate comunica alături de cineva, spunându-i numele și zâmbindu-i. Dar în alte zile nu spune nimic. A fost un copilaș încântător… Doar uitându-te la un film de când era mic îți pot da seama că era drăgălaș și ai fi zis că are un viitor strălucit. (Jeanette)

Astăzi, Jimmy, băiețelul de 13 ani este aproape de nerecunoscut față de filmulețul de când era mic.

– Jimmy este pierdut într-un corp care nu funcționează corect. Eu cred că el își dorește mult să comunice. Dar nu poate face acest lucru. E ca și cum ar fi închis și ar vrea să iasă din propria lui închisoare. Mă doare sufletul să vad acest lucru. (Jeanette)

O vizită la magazinul de pantofi cu sora lor Bethany arată limitările copiilor familiei Murphy. Au realizat mai mult decât ar fi putut face în orice instituție a statului dar Jimmy niciodată nu va putea face cumpărături singur, iar Emmy nu va putea conduce mașina singură până aici. Atât timp cât părinții au grijă de ei, copiii sunt în siguranță.

Dar mama și tata nu vor fi mereu lângă ei.

– Noi îmbătrânim și copiii îmbătrânesc și ei. Nu știu ce vor face. Dar credem că Dumnezeu va avea grijă de ei și mai bine să ne facem griji pentru ziua de azi și nu pentru cea de mâine. Într-un fel se va rezolva. (John)

– Avem o asigurare de viață…:)) zise Jeanette răzând.

În fiecare an soții Murphy au încredere în Dumnezeu că vor ajunge la plajă. Pregătirile pentru drumul către Florida sunt o altă operație logistică impresionantă. Ele arată cât de indispensabilă este super-mama pentru ei toți.

– Sunt puțin îngrijorată pentru că toată casa este aranjată după mintea mea. Orice vom face pe viitor, eu plănuiesc din timp cum să rezolv problemele și nu mă îngrijorez că nu se va descurca cine va rămâne în urma mea. (Jeanette)

– Trebuie să luăm la noi pâine fără gluten pentru Mia și Jimmy. Dar glutenul este prezent cam în orice mâncăm. Pentru că plecăm în excursie vor exista locuri unde nu vom putea găsi pâine fără gluten, și de aceea o prepar de acasă. Jimmy nu poate mânca cu gluten pentru că are autism și s-a descoperit că lipsa glutenului îi ajuta pe copiii cu autism să nu aibă simptomele specifice bolii lor. Iar Mia are o boală prin care nu poate să digere produsele pe bază de făină și odată ce am descoperit acest lucru, am pornit o dietă fără gluten, iar acum este foarte bine. (Jeanette)

Așa că migrarea anuală începe. Soții Murphy consideră acest voiaj necesar, pentru a-i pune pe copii în legătură cu lumea, exterioară balonului de protecție pe care ți-l oferă casa.

Tribul Murphy pleacă la drum, lăsând suburbiile Atlantei pentru soarele strălucitor al Floridei. Când ai o grămadă de copii în spate, 1000 mile este o distanță foarte mare. Dar soții Murphy sunt dispuși să facă orice pentru copiii lor.

– Nu aș renunța la copiii mei pentru orice sumă de bani din lumea aceasta. Chiar de mi-ar oferi cineva orice mi-aș dori pe lumea aceasta, nu aș renunța la ei. Pentru mine sunt viață. Și în asta constă viața, și asta ne împlinește. (Jeanette)

Prima oprire este la un restaurant, chiar după trecerea graniței statului. Chiar dacă sunt într-un teritoriu necunoscut, a mânca în altă parte este o experiență incitantă. Râvna familiei Murphy îi ajută să se ridice la înălțimea oricăror provocări.

– Am ales să adoptăm copii cu probleme, pentru că nu există oameni care să facă acest lucru… și am simțit-o ca pe o chemare a noastră. (John)

– Doar prin harul lui Dumnezeu sunt echilibrată acum, pentru că am avut o adolescență tumultoasă. Am plecat de acasă la 15 ani și am început să mă distrez. Mi-am riscat viața de multe ori. Luam pastile și mergeam în pădure și așteptam să mor. Întâlnindu-l pe John am reușit să trec peste toate aceste probleme. (Jeanette)

Misiunea lui Jeanette a ajutat-o să treacă peste trecutul ei, dar acum se simte limitată de cât de puține vieți poate salva.

– N-am pus o limită la numărul de copiii pe care îi vom adopta. Dar nu putem fi 100% sigur de asta, pentru că oricând Dumnezeu ne poate scoate în cale un copil care are nevoie de ajutorul nostru. Am trecut deja de 50 de ani și probabil cam asta e limita noastră de a oferi ajutor copiilor. (Jeanette)

În Florida copiii se trezesc la timp pentru a avea parte de un vizitator neașteptat. Shaun, băiatul cel mare al părinților Murphy a venit tocmai de la New York ca să petreacă timp cu frații și surorile sale, lăsând puțin cariera sa de actor.

– M-am învățat în New York într-o lume nebună și venind aici dau tot de „nebunie” dar un altfel de  „nebunie”. Dar este așa de bine, pentru că te aduce cu picioarele pe pământ. (Shaun)

– Mă gândesc uneori ce se va întâmpla dacă părinții mei vor muri și responsabilitatea creșterii copiilor va rămâne în mâna noastră. E înfricoșător să mă gândesc la asta… sunt foarte multe lucruri care vor rămâne în responsabilitatea noastră. Nu ne putem despărți… suntem toți o familie. E înfricoșător pentru că toți avem viețile noastre… iar eu fiind în New York City în căutarea îndeplinirii viselor mele… ar trebuie să le pun pe plan secund. (Shaun)

E timpul pentru pizza în familia Murphy și doar asta contează.

Ce-i face pe John și Jeanette mai speciali, nu este numărul copiilor pe care îi au ci credința neclintită în ceea ce fac. Orice le-ar rezerva viitorul, această credință le dă siguranță de a trăi fiecare moment la maxim.

– Nu suntem speciali ci diferiți. Fiecare avem dorințe diferite în viață… și asta e încercarea de a fi tipul de oameni care ar trebui să fim. (Jeanette)

– E ca și cum ai folosi talantul pe care l-ai primit de la Dumnezeu și asta vine natural ființei noastre. El ne-a dat un dar pe care noi îl folosim… și facem acest lucru ducându-l la desăvârşire…