Familia recapitulează în sine toate relațiile umane din societate

Când eram la începutul vieții de familie, doar eu și soția mea, și unul din noi era plecat pentru ceva timp de acasă, schimbam mesaje pe telefon în care soția îmi zicea: „Te iubesc” iar eu îi răspundeam „Și eu te iubesc”. Când a apărut prima noastră fetiță și eu eram plecat pentru câteva zile schimbul de mesaje era astfel: „Te iubim, tati.” iar eu răspundeam „Și eu vă iubesc.”

Când au apărut și următoarele două fetițe și se întâmpla ca eu să plec de acasă cu cele mari pentru câteva zile și soția să rămână acasă cu cea mică, mesajele au început să fie astfel: Soția mea: „Vă iubim” iar eu îi răspundeam: „Și noi vă iubim.”

Am fost așa bucuros când am conștientizat, dându-ne sms-uri, cum s-au schimbat lucrurile… Dacă la început fiecare răspundea pentru sine: „Te iubesc”, odată cu trecerea timpului am început să ne arătăm iubirea unul față de celălalt, și în numele copiilor.. Dar nu în mod fals sau oarecum de complezență ci în mod real, căci copiii sunt cei care-și arată dorul și iubirea față de părintele plecat de acasă, mai pregnant decât o facem noi și mesajele noastre trebuiau să conțină în ele și iubirea copiilor noștri.

Nici nu se mai poate altfel. Nu-i pot spune soției că o iubesc și mi-e dor de ea, atunci când suntem depărtați, fără să nu mă gândesc și la copilașii noștri dragi, de care mi se rupe inima de dor în aceeași măsură.

Gândiți-vă ce imagine frumoasă este într-o familie cu mulți copii, în care în grupuri mai mici sau mai mari, ne declarăm cu sinceritate unii altor: „Vă iubim!” iar ceilalți răspund la fel: „Dar și noi vă iubim. Fără voi n-am putea trăi.”

Ce-ar fi dacă familia (comunitatea) unei parohii ar contacta o altă parohie din același oraș, sau dintr-un sat învecinat și i-ar spune: „Vă iubim! Vă pomenim în rugăciunile noastre!” iar ceilalți ar răspunde cu aceeași deschidere?

Ce-ar fi dacă câțiva profesori sau elevi de la o școală s-ar întâlni cu elevii de la o școală vecină și și-ar spune unii altora: „Vă iubim și ne-a fost dor de voi! Am vrea să ne întâlnim mai des.”?

Ce-ar fi dacă trei prieteni l-ar suna pe un al patrulea și i-ar spune: „Frate, ne este dor de tine! Când mai vii pe la noi.”?

Ce-ar fi dacă angajații de la Vodafone i-ar suna pe cei de la Orange înainte de Nașterea Domnului și le-ar spune cu bucurie: „Dragilor, vă urăm sărbători fericite și vă așteptăm pe la noi la masă!”?

Ce-ar fi dacă angajații din Primăria Galați i-ar suna pe cei din Primăria Brăila și și-ar arăta recunoștința și iubirea?

Oriunde am fi și orice am face, trăim într-o comunitate, fie că este o școală, fie că este o instituție, o firmă, o asociație, un grup de oameni care împart aceleași hobbiuri sau aceeași suferință, fie că suntem o națiune, sau un grup religios… trăim într-o familie. Dar la baza tuturor acestor familii din cadrul societății, în care ne-am înscris din diferite motive (în special pentru câștigarea pâinii), stă familia de sânge.

Mai întâi de toate fiecare din noi ne naștem în leagănul unei familii alături de mama, tata și de frații noștri. Aici primim iubire, aici învățăm să iubim, aici deprindem dorul de cei dragi, aici învățăm să ne exprimăm sentimentele curate, aici învățăm iertarea și aici dăruim pentru prima dată. Odată ce am învățat să iubim ieșim în societate și împărtășim aceași iubire pe care am dobândit-o în familie, fiecare în funcție de cât de mult a primit. Așa ne facem prieteni, colegi, și așa ajungem să ne căsătorim sau să intrăm în familia unei mănăstiri, călugârindu-ne.

Și dacă în primii ani ai vieții am fost doar beneficiarii unei atmosfere iubitoare de familie, odată cu maturizarea suntem chemați să creem noi înșine un climat de iubire, un nou „acasă”, unde se vor naște viitorii prunci, unde se vor căli duhovnicește membrii diverselor familii din societatea de mâine.

Cu cât familia în care ne naștem și trăim este mai numeroasă, cu atât relațiile dintre părinți și copiii vor fi mai complexe și ne vor căli mai bine pentru întâmplările viații ce vor urma. Cu cât familia este mai mică (1-2 copii, sau niciunul) cu atât membrii familiei (părinți și copii) vor avea mai multe lipsuri în comunicarea și relaționarea cu ceilalți atunci când vor ajunge adulți. Lipsurile vor veni nu neaparat din educație ci în primul rând din lipsa situațiilor de viață care apar de obicei cu doi, trei patru, cinci sau mai mulți frați care locuiesc împreună.

O familie numeroasă te învață să împarți, să ții cont de celălalt, să nu-ți mai ceri dreptul în dauna aproapelui; te învață să ierți când celălalt ți-a greșit, te învață să-i iubești pe toți la fel, căci altfel ceilalți vor suferi. O familie mare te ajută să înțelegi, ca și-n societate, că toți suntem diferiți, fiecare cu caracterul lui, cu felul lui de a vedea lumii, fiecare cu calitățile și defectele lui dar parte dintr-un întreg pe care-l influiențezi direct și continuu prin felul tău de a fi. O familie numeroasă te învăță, de voie sau fără de voie, măcar să-l îngădui pe celelalt, dacă nu poți să-l iubești.

O familie numeroasă este o societate în miniatură, care trebuie gestionată după poruncile iubirii evanghelice date de Mântuitorul Hristos, Singurul care poate aduce pacea și împlinirea unei familii, indiferent ce formă ar avea ea.

O familie care acceptă de la Dumnezeu toți pruncii, fără se se ferească prin contracepție sau avorturi, este o familie care acceptă iubirea lui Dumnezeu pentru ea în mod special și pentru lume, la modul general.

Copiii pe care ne ferim să-i naștem astăzi, sunt cei care ar fi întregit așa frumos personalitatea copiilor pe care deja i-am născut. Noutatea adusă în familie de personalitatea fiecărui copil născut conturează minunat personalitatea tuturor celorlalți, atât a fraților lui, cât și a părinților.

Ne privăm de binecuvântarea lui Dumnezeu, și-I stăm împotrivă prin contracepție, cu gândul că e greu să crești copii și e bine să ai cât mai mult timp în viață să te distrezi, dar odată cu trecerea anilor îi vedem pe cei cu familii numeroase mai împliniți și uneori chiar mai înstăriți material decât ceilalți, căci Dumnezeu le-a fost alături și i-a umplut de bunătăți, iar ceilalți s-au chinuit singuri.

Zilnic ieșim din familiile noastre și ne întâlnim în societate, fiecare la locul lui… Dacă am iubi sincer pe cei ai familiei noastre, i-am iubi la fel și pe colegii noștri, și pe prieteni, și pe subalterni, și pe conducători… și ne-am spune unii altor, așa cum vrea Dumnezeu să facem:

„Vă iubim!”

și am primi același răspuns binevoitor:

„Și noi vă iubim!”

(Claudiu Balan)