Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

De fiecare dată când ieşim pe stradă, aproape în fiecare zi, dăm față-n-față cu vreun om necăjit, amărât, obosit, sau ca să folosesc termenul arhicunoscut cu câte un "cerşetor". Dacă ne-am opri un minut şi am analiza oamenii care trec pe stradă şi apoi pe cerşetori am observa contrastul izbitor dintre oamenii necăjiţi şi cei obişnuiţi, iar când spun despre contrastul izbitor dintre cele două categorii de oameni, nu mă refer la felul în care arată, la felul în care sunt îmbrăcaţi ci la comportamentul lor, la mimica lor, la gesturile lor. Răbdarea cerşetorului, care nu primeşte nimic, care stă zi şi noapte acolo, este scoasă în evidenţă de graba omului de rând, căruia lumea îi oferă tot dar nu suficient de repede şi suficient de mult precum şi-ar dori el.

Privirea tristă a cerșetorului, dar resemnată și împăcată cu viaţa, scoate în evidenţă privirea nemulţumită, încruntată a omului obişnuit căruia nimic nu îi este pe plac, care este sătul de toate şi de toţi. Liniştea în care se află un cerşetor scoate în evidenţă agitaţia pe care omul de lângă el o provoacă din cauza stării de spirit negative în care se află el, deşi aparent nu ar trebui să o aibă, deşi aparent el pare avea tot ce-i este necesar traiului decent.

Noi suntem deopotrivă şi oamenii "obişnuiţi", "normali" ai societăţii dar suntem şi cerşetorii. Suntem oamenii care se îmbrăcă frumos, au ce mânca în fiecare zi, au casă, familie, au o maşină, au un serviciu bun, în ochii lumii avem tot ceea ce ne-am putea dori, însă, atunci când lumea din jurul nostru se retrage, atunci când lumea nu este cu ochii pe noi, devenim nişte simpli cerşetori la fel ca şi oamenii necăjiţi pe care-i vedem la colţ de stradă.

Majoritatea oamenilor s-ar revolta când ar auzi că cineva îi face nişte cerşetori, "cum? eu? eu sunt ca şi ăla de pe stradă care nu a făcut nimic toată viaţa? eu fac ceva în viaţă!". Este uşor să spunem aşa, dar prin rândul de mai sus nu am relatat gândurile cuiva, ci le-am relatat pe ale mele, pentru că de "n"ori + 1 am gândit în acest mod şi am continuat să gândesc în acest fel fără să mă întreb: ”oare nu greşesc?”.

Mă gândesc la o situaţie banală: să spunem că mergem pe stradă şi la 10 metri distanţă vedem un om care vorbeşte urât, care e invidios, care face lucruri rele şi în acelaşi timp mândru de sine, care atunci când îşi dă seama că a fost prins asupra faptului îşi cere iertare dar care peste două-trei zile îl vedem făcând acelaşi lucru, peste o săptămână la fel, până ce într-o zi îl vedem pe jos zicându-ne: "iartă-mă şi dă-mi ceva de mâncare, un ban, o haină,"oare câţi dintre noi ştiind cu ce fel de om avem de-a face i-am da ceea ce ne-ar cere? Cui i-ar fi milă de el? Nu ştiu ce să spun despre voi, dar mie una nu mi-ar fi, m-aş gândi: "ce om cinic, cum îşi permite să mă ia de proastă? Ce? Crede că nu ştiu ce fel de om este? Nu ştiu eu oare că face o grămadă de greşeli şi după aceea cere iertare oamenilor dar a doua zi face la fel?"

Probabil dacă aş avea şi o zi proastă i-aş spune ce gândesc cu voce tare.Totuşi, cine s-ar îndura de el, cine i-ar da ceea ce cere deşi îl cunoaşte, îi ştie sufletul, îi ştie greşelile şi fărădelegile? Răspunsul este simplu: Dumnezeu i-ar da, și în fond cine e acel cerşetor "nenorocit" care zi de zi greşeşte şi apoi are tupeul să ceară ceva? Noi suntem. În acel tip uman ne încadrăm noi toţi, care zi de zi greşim, nu vorbim aşa cum ar trebui să vorbim cu cel de lângă noi, minţim uneori, suntem mândri, uneori leneşi, alteori invidioşi şi totuşi la sfârşit de zi, ştiindu-ne greşelile şi păcatele, avem "tupeul" să cerem milă şi multe alte lucruri de la Dumnezeu, cerându-ne iertare iar a doua zi repetând aceleaşi greşeli. Oare dacă Dumnezeu ar avea aceeaşi atitudine ca şi noi în privinţa acelui cerşetor unde ar ajunge omenirea?

Aşa suntem noi, precum acel om, suntem cerşetorii acestei lumi, avem totul, dar zi de zi greşim, apoi ne cerem iertare când ne dăm seama, dar peste o zi sau două repetăm iarăşi aceleași greşeli. Știm cât de mult Îl supărăm pe Dumnezeu şi în ciuda acestor lucruri Îi cerem ajutorul. Ce facem până la urmă? Cerem ajutorul tocmai Celui pe care L-am supărat, ne dăm seama că avem nevoie de ajutor tocmai din partea Celui căruia i-am arătat cât de nemernici putem fi, din partea Celui căruia i-am trădat încrederea de "n" ori cerându-I să ne ierte ca apoi noi să săvârşim aceleaşi greşeli în mod repetat.

Dacă am vedea un cerşetor căruia i-am dat ceva, că în loc să folosească ceea ce i-am dat el risipeşte şi strică lucrul acela, pe viitor i-am mai da ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar dacă este să ne analizăm pe noi prin prisma acestei concepţii, Dumnezeu ne oferă mult mai multe lucruri decât le putem oferi noi cerşetorilor, ne oferă sănătate şi nu avem grijă de ea, ne scoate în faţa noastră persoane minunate pe care nu le apreciem şi le pierdem din cauza noastră, ne oferă viaţa pe care o risipim, şi vede tot ceea ce facem, vede că după toate prostiile pe care le facem, mergem şi Îi cerem mai mult, iar El ne oferă mai mult ca să biruiască răutatea și încrâncenarea noastră cu bunătatea Lui.

Noi, oamenii obişnuiţi nici măcar nu avem răbdarea unora dintre cerşetori, cerem Lui Dumnezeu tot felul de lucruri şi avem pretenţia să primim pe loc ceea ce am cerut, să ni se ia pe loc suferinţa, să fim fericiţi pe loc. Și ajungem la disperare şi ne pierdem credinţa dacă vedem că ne-am rugat şi totuşi nu am primit exact în minutul următor ceea ce am cerut, însă răbdarea unui cerşetor este infinit mai mare ca a noastră pentru cereri mult mai mici ca ale noastre.

Majoritatea oamenilor se împart în două categorii: cei care dispreţuiesc cerşetorii, alungându-i când îi văd, chiar dacă ei nu cer nimic, ci pur şi simplu stau, şi cei care simt o anumită afecţiune pentru ei, cei care nu pot trece pe lângă un om bătrân, pe lângă un copil sărac, fără să nu le dea ceva şi să nu le zică o vorbă bună. Eu personal nu mă încadrez în categoria întâi, dar nici în a doua, recunosc, de foarte multe ori am judecat cerşetorii în gând, deși nu am îndrăznit niciodată să ţip la ei sau să îi alung. Totuși  cred că am o fărâmă de milă, căci iubire ar fi prea mult să spun, dar mai bine spus un strop de milă reuşea să îmi pătrundă în inimă şi îmi abţineam cuvintele dure pe care mi le spuneam în gând. Mama mea însă se încadrează în categoria a doua. Îmi amintesc şi acum disputele interminabile pe care le aveam cu ea despre cerşetori: "le dai prea mult" sau "tot dai !", "de ce să le dai? tu munceşti pentru banii aceia, dacă vor şi ei, să muncească!, eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă şcoală pentru a avea un loc de muncă decent?"

În momentele de sinceritate îmi dădeam seama cât de nedreaptă, de mândră şi de imatură eram. Mi-am dat seama că este foarte simplu să spui: "ei de ce nu muncesc?", dar este suficient să vezi că în fiecare zi rata şomajului creşte şi ai răspunsul pe care-l aşteptai: nu au unde să muncească. În sufletul meu îmi dădeam seama că dacă cineva s-ar fi dus să le spună cerşetorilor: ”măi oamenilor, vă dau un loc de muncă, dacă munciţi, primiţi bani şi vă puteţi întreţine, scăpaţi de frig, de foame, etc”, aproape toţi ar fi fost dispuşi să muncească, cu excepţie poate doar a cei bolnavi sau prea bătrâni.

Este uşor să spui: "eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă scoală pentru a avea un loc de muncă şi un salariu cât de cât bun?" Însă dacă te gândești mai bine răspunsul vine imediat: ”Pentru că poate s-au născut în familii fără educaţie, în sărace care i-a determinat să muncească în detrimentul școlii pentru a aduce un ban de subzistență în casă”. Mulţi sărmani renunţă la şcoală nu din lene ci din faptul că trebuie să muncească pentru a-şi ajuta familiile şi astfel din cauza faptului că nu au reuşit să facă o facultate, unii nici măcar un liceu nu au cum să spere la un serviciu care să le aducă un salariu decent.

Unii poate s-au născut în familii care nu i-au dorit şi nu le-a păsat de ei astfel încât nu i-au ajutat să facă o şcoală şi să-şi găsească un loc de muncă bun, sau alţii sunt chiar orfani, crescuţi într-un orfelinat, unde oamenilor nu le pasă de ce vor face copiii aceia în viaţă şi ce fel de oameni vor ajunge.

Majoritatea celor care acum au ajuns bătrâni au muncit în societatea de la acea vreme, au avut un anumit loc de muncă, majoritatea în industrie sau agricultura iar pensiile acum nu sunt suficiente (având în vedere că s-au şi redus) cât pentru a se putea întreţine din toate punctele de vedere.

În fond dacă ne-ar întreba cineva pentru ce anume acuzăm cerşetorii, ce le-am răspunde? Că-i acuzăm pentru că familiile lor nu au putut să-i întreţină din punct de vedere material şi educaţional şi de aceea nu au putut face şcoală ca să aibă un loc de muncă? Îi acuzăm pentru că unii n-au avut familie sau s-au născut într-un mediu violent din care au plecat şi au ajuns astfel pe străzi? Că cei care au muncit pe vremea comunismului au crezut că la bătrâneţe vor avea bani din care să se întreţină, că nu şi-au pus problema că în anii următori totul se va scumpi şi la bătrâneţe vor avea pensii la limita subzistenței?

Nu am crezut niciodată că un cerşetor, un om al străzii pe care întotdeauna în mintea mea l-am judecat, va putea vreodată să îmi zguduie toată mândria din suflet. Astă vară am fost cu mama plecată la Timişoara cam o lună. În timp ce vizitam oraşul ne-am întâlnit într-una din zile cu o bătrânică. Prima dată mama i-a dat câţiva bani iar apoi când am revăzut-o a vorbit cu dânsa. Povestea era simplă şi totuşi foarte tristă: pierduse tot, casa îi fusese luată de cei doi copii ai ei şi vândută, iar apoi copiii au părăsit-o. Era bolnavă, fusese operată de două ori şi nu-i ajungea pensia pentru chirie, medicamente şi pentru mâncare. Nu cerşea propriuzis, doar stătea ziua sperând că oamenii îi vor da câte ceva. A fost pentru prima dată când o persoană săracă a reuşit să mă impresioneze profund. Îmi amintesc şi acum ultimele vorbe care ni le-a zis: "Sunteţi îngerii Lui Dumnezeu", cred că a fost cel mai frumos lucru care l-am auzit vreodată şi în momentele în care las mândria la o parte îmi dau seama cât de departe sunt de cuvintele spuse de bătrânica aceea, cât de mult mi-aş dori să fie adevărat ce-a zis, cât de rău mă simt când ştiu că nu e adevărat.

Este interesant cum uneori oamenii vor să-ţi scoată mândria din suflet prin vorbe "mari", dure uneori, şi nu reuşesc, iar dintr-o dată un om simplu reuşeşte să spună nişte cuvinte la care nici măcar nu te-ai fi gândit vreodată, să simţi că de fapt nu meriţi acele cuvinte. De multe ori atunci când încerc să îmi scot mândria din suflet îmi dau seama că nu merit cuvintele care mi le adresează cineva pe care l-am ajutat sau pentru că am făcut ceva, chiar dacă am făcut fapta în sine, pentru că nu tot timpul le fac din dragoste pentru aproapele, și poate că uneori mă las furată de gândul: "haide să-l ajut numai ca să nu par lipsită de bun simţ  sau răuvoitoare" sau mă las atinsă de mândrie "să-l ajut să vadă că sunt de treabă şi că eu am fost cea care l-a ajutat" şi atunci îmi dau seama că de fapt nu merit mulţumirile şi aprecierile celui pe care l-am ajutat.

Însă dacă este să lăsăm pentru un minut mândria la o parte, să nu mai fim tentaţi să spunem "eu sunt bun/a pentru că l-am ajutat pe X" ne dăm seama că toţi suntem oameni, că toţi avem nevoie de ajutor, că de fapt a ajuta este o datorie morală, noi toţi la un moment dat am avut nevoie să fim ajutaţi, ascultaţi, să ne spună cineva o vorbă bună şi că niciodată nu vom putea fi suficient de buni, că întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai darnici, mai milostivi decât noi, că niciodată nu vom putea oferi oamenilor din jur la fel de mult pe cât ne oferă Dumnezeu nouă.

Au trecut 3 luni şi cuvintele acelei bătrânici şi acum, uneori îmi mai răsună în minte, atunci când fac ceva din mândrie şi nu din iubire, când sunt nedreaptă, când ceea ce fac Îl supăra pe Dumnezeu îmi amintesc de cuvintele sale şi îmi dau seama că am greşit, că ar trebui să mă schimb, să fiu aşa cum i-am dat impresia bătrânicii respective că sunt.

(Iulia)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești